Analfabeții de americani

Au trecut anii și americanii au început să mi se pară din ce în ce mai puțin proști și inculți. Am urmat cursuri de sociolingvistică și am învățat că un text poate fi evaluat și altfel decât în funcție de aderența sa la regulile decretate de către Zeii Limbii (academicieni, profesori, jurnaliști și dicționariști). Am aflat că practic fiecare universitate americană are câte-un „Writing Center“ unde-și duc studenții lucrările de tot felul și unde nu li se vânează greșelile de ortografie (decât dacă vor ei neapărat), ci sunt îndemnați să se gândească la scopul textului lor, la nevoile cititorilor lor, la motivele pentru care au ales o anumită formă retorică și nu alta, la jocul înțelesurilor din propozițiile lor, la registrul în care scriu, la coerența și claritatea argumentului, la principiile etice pe care e construit textul lor și multe alte considerații. 

Evident, după 12 de ani de școală românească, nu sunt în stare să mă dezbăr total de obsesiile astea cu „corectitudinea“ limbii – nici în română, și nici măcar în engleză. Dar mă tratez. Mă-ntreb așa:
 

• Am 41 de ani, sunt vaccinat și însurat. De ce să-mi dicteze mie cum să scriu un academician ale cărui opere scrise îmi provoacă urticarie? De ce recunosc automat autoritatea unui „expert“ căruia dacă-i interzici folosirea limbii de lemn rămâne mut?
• Chiar e adevărat că dacă nu scrii corect, nu gândești corect? Și cum mama naibii arată corectitudinea aia în gândire? Âmi pare rău la intelectualii români, dar aici se impune o analiză de clasă. A crede că dialectul tău, vocabularul tău și regulile tale sunt cel mai bune (sau chiar singurele bune!) e de o naivitate sociolingvistică înduioșătoare, altoită cu o aroganță absolut enervantă. Când cuvântul „mișto“ te „zgârie pe urechi“, poate c-ar trebui să-ți cureți urechile de rasism.
• Bun, dar trebuie totuși să ne înțelegem între noi, nu? Dacă fiecare vorbește în felul lui, cum mai comunicăm unul cu altul? Evident, vom găsi, ca întotdeauna, punți de legătură, fără să avem nevoie de vreo Academie care să ne spună că „sînt“ se scrie acum „sunt“ dar se pronunță tot „sînt“.
• În pregătire pentru newsletter-ul acesta, am vorbit un pic cu lingvistul Rusty Barrett de la University of Kentucky. L-am întrebat dacă e bine să vorbim cu toții aceeași limbă sau același dialect. „Dacă toată lumea ar cunoaște mai mult decât o modalitate de a vorbi,“ mi-a spus Barrett, „ne-ar fi mult mai ușor să comunicăm unii cu alții decât dacă am încerca să forțăm pe toată lumea să vorbească un dialect cu care nu au crescut. Cu cât vorbim mai multe dialecte, cu atât mai mult vom putea comunica cu oameni din alte categorii sociale ca noi“.

Imaginează-ți o programă școlară în care materia „Limba Română“ este predată ca materia „Religie“ – nu, nu ca acele ore în care vine preotul și-ți spune ce păcate te vor duce în iad, ci acele ore în care profesorul te ajută să înțelegi de unde vin asemănările și deosebirile dintre diversele culte. N-am fi cu toții mai deștepți, chiar dacă ne-am mai încurca din când în când în „i“-uri?

Decât zic. 🙂