Un text despre București din 2057, când fiul meu va avea vârsta mea de acum
Dragul meu,
Ai câștigat alegerile… Felicitări! Să fie într-un ceas bun.
Cumva însă ne așteptam. De când erai mic mă întrebam cum ar fi sa ajungi într-o zi în fruntea acestui oraș pe care l-am iubit atât, l-am părăsit apoi și l-am regăsit mult mai târziu: haotic, dinamic, chinuitor.
În fond, semnele se arătau de pe-atunci. Într-o dimineață de vară ne-ai zis “Azi sunt primar! Poftiți la mine în birou” și ne-ai invitat în capătul balconului, în pampers și cu un tricou roșu, hotărât. Am râs noi, dar parcă se potrivea. Aveai doi ani jumate, stăteam încă pe Splai, în “blocul cu zei”, prin fața căruia Dâmbovița curgea tristă într-un canal cu pereți de beton.
Acum ai vârsta pe care o aveam eu atunci. S-au schimbat multe între timp. Mă întreb ce schimbări o să aduci tu.
Se știe că viitorul e în densificarea locuirii, adică în orașe, desigur. Până la urmă traiul urban e cel mai eficient, drumurile-s scurte și diversitatea e proporțională cu dimensiunea: cu cât e orașul mai mare, cu atât oferă mai multe șanse tuturor: divertisment, cultură, locuri de muncă, educație.
De aici vine magnetismul orașelor mari. Un oraș mare își poate permite o varietate de localuri, grădină botanică, universitate, operă și un transport în comun excelent. Sub 1 milion de locuitori nu se poate vorbi de metrou, o investiție scumpă, pentru care e nevoie de o masă critică de utilizatori. Cu cât e folosit de mai mulți, transportul în comun devine mai rentabil. Cel mai bun exemplu e tramvaiul, tradițional mijloc de transport electric: cu cât îl folosesc mai puțini, devine mai scump de întreținut și mai neglijat. Dacă scădem sub un anumit prag, nu ni-l mai putem permite, și ajungem să mergem toți cu mașinile personale.
Se spune că orașul e un organism eficient, însă asta e valabil doar atâta timp cât e administrat corect. Orice sistem administrat prost duce la neîncredere în autoritate, corupție, instabilitate politică și în final la scădere economică, la sărăcie. E un cerc vicios, se creează sectoare de populație vulnerabile, care depind mai mult de administrație și ajung mai expuse abuzurilor.
Într-un asemenea context nu e de mirare că nivelul de agresivitate crește proporțional cu complicațiile la care e supus cetățeanul pentru a obține servicii de bază. De aceea majoritatea orașelor din top 10 în statisticile cu calitatea vieții sunt din Elveția și Germania, iar București se află tradițional în jumătatea inferioară a clasamentului.
Pe primul loc concurează de ani buni Viena cu Zürich, orașe în care te orientezi ușor, în care cetățenii au încredere în edili, care la rândul lor îi tratează cu respect și îi ascultă: sunt exemple de bună guvernare. Aceasta este de obicei participativă: locuitorii cartierelor iau parte la deciziile și la bunul mers al orașului împreună cu profesioniștii, iar administrația ia hotărâri în mod transparent. În București grupurile de inițiativă civică au apărut în urma unor conflicte de interes între primării și cetățeni începând cu 2010.
La ultimul cutremur mare, în 2027, tu aveai 10 ani. Administrația ratase monumental să facă față dezastrului, crescând enorm numărul victimelor, așa cum se întâmplase și la incendiul din Colectiv, în 2015, doi ani înainte sa te naști, când muriseră mai mulți oameni în spitale decât în incendiul propriu-zis. De atunci înainte bucureștenii au învățat și societatea civilă s-a organizat mai bine, implicându-se în operaţiuni de pregătire pentru molime și reacție în caz de seism.
Anii 2020 au fost un deceniu agitat: a început cu pandemia Covid-19 și a continuat cu mișcările de extremă dreapta, de parcă Europa se săturase de democrația cu greu câștigată în Est cu 30 de ani mai devreme: din Franța până în Polonia și din Ungaria până în Germania, așteptările multora fuseseră dezamăgite, și noii extremiști călcau senin în picioare drepturile minorităților, femeilor și categoriilor vulnerabile. Însă au învățat apoi, cu greu, după demonstrații violente, că oraşele trebuie să fie în primul rând comunități: un oraş fără oameni nu ar exista.
Multă vreme orașul nostru fusese renumit peste hotare pentru dinamica sa deosebită, șansele pe care le oferea tuturor, pentru ieftinătatea băuturii și viața socială bogată. Un fel de paradise city, ca Mahagonny al lui Brecht, „un loc al plăcerilor, în care nimeni nu lucrează, toată lumea bea, joacă, se ceartă și merge la prostituate, tot ceea ce contează este dacă îți poți permite serviciile.”
Toleranța la opinii, stilurile de viață diverse și relativa siguranța socială au scăzut în timp, pe măsură ce orașul a fost administrat din ce în ce mai prost și s-a făcut mai cald. Asta s-a reflectat în cifre: după 1992 mirajul nu a mai ținut și populația a început să scadă spre 1,8 milioane de locuitori.
Cei 30 de ani care au urmat prăbușirii regimului totalitar în care am crescut eu au însemnat o tranziție devenită parcă eternă. Generația mea a îmbătrânit așteptând ceva care nu se mai întâmpla. Pe atunci, străzile erau atât de pline în orice zi a săptămânii, încât ai fi zis că nu lucra nimeni în birourile pe care le tot construiau dezvoltatorii imobiliari.
În 2020 a venit pe neașteptate pandemia care a schimbat totul. Din păcate, tocmai greul și catastrofele ne învață, nu creștem din situațiile ușoare. Cu fiecare cutremur, incendiu și pandemie, oamenii învață să construiască mai sigur, introduc norme de securitate și igienă și modernizează dotările edilitare, regândind regulamentele urbane și adaptându-le la viața actuală, cum au făcut în evul mediu, amplasând fântâni la fiecare răspântie mai importantă.
Încet, clima s-a schimbat peste tot: în București, temperatura medie a crescut cu câteva grade, care au fost susținute de ambuteiajul continuu și mai ales de “toaletarea” copacilor. Odată înlocuită umbra lor răcoroasă cu aere condiționate care picură în capetele trecătorilor din aprilie până în octombrie, făcând verile mai greu de suportat, bucureștenii au devenit migranți climatici, refugiați către munți vreme de câte patru luni pe an. Însă fluxul sufocant de mașini nu s-a redus pentru că ar fi înțeles lumea ceva, ci abia după ce s-a ajuns la o criză: exasperați de ambuteiajul continuu de pe DN, prahovenii se apucaseră să incendieze mașinile mari și negre cu număr “B”. De aceea s-a săpat atunci tunelul Băicoi – Brașov și s-a făcut în fine autostrada Pitești – Sibiu, care unește Muntenia cu Transilvania.
Un oraș din care oricine își poate permite să fugă de caniculă ajunge semi-părăsit o treime din an – și sufocat de mașini în restul timpului. Multe localuri nu pot face față acestui flux variabil și ajung să-și închidă porțile pentru totdeauna, sărăcind peisajul culinar. Nu mai poți merge „la chinezul de pe Occidentului“, „la Frog“, „la turcul de pe Viilor“, „la ruși“, ajungi să comanzi totul online. Dar nu pentru mâncare ieșeai în oraș, ci pentru divertisment, ca să te vezi cu lumea. Care însă nu mai ieșea nici ea de când cu pandemia. Odată cu restaurantele dispar și cârciumile și dacă nu mai ieși, mai dispare un motiv pentru a sta în București. Atunci ai putea sta și în alt oraș, care-ți oferă mai mult.
De ce să te chinui într-o capitală pusă pe butuci de atâtea administrații incompetente și hrăpărețe, cu locuri de parcare insuficiente, clădiri cu risc seismic, creșe și școli închise sau suprasolicitate, parcuri neîngrijite și cotropite de concerte și festivaluri care terorizează cu decibelii lor cartiere întregi? O vreme lumea a mai lucrat de acasă, apoi a realizat că lucrurile nu se vor schimba prea curând și că e preferabil să se mute într-un oraș mai mic, care funcționează însă mai bine.
Înțelegând asta, cine a putut, a plecat atunci la Cluj, la Iași sau la Constanța, unde serviciile erau mai ieftine, zonele verzi mai aproape și-ți dădeau liniștea. La ce bun un „Green Village” pentru care trebuia să traversezi orașul în traficul infernal? Petreceai în mașină ore pe care le-ai fi putut petrece cu cei dragi. Și ajungeai acasă complet agresiv – „câți isterici erau azi în trafic!” Ajunsesei chiar tu unul dintre ei..
În orașul mai mic și venitul tău era poate puțin mai mic – dar totul era mai ieftin și la îndemână – atât de practic!
Călătorind mai puțin și mai chibzuit, lumea a adus acasă modele de viață care nu se mai potriveau cu “more is more” și „“legea e pentru fraieri” ale anilor 2010-20. Adversitatea față de opulență, combinată cu noile norme sanitare au dus în timp la schimbări profunde ale locuirii în oraș.
Când izbucnise pandemia și au fost obligați să stea în case la primul lockdown, martie – mai 2020, bucureștenii au început să-și descopere proximitatea. Pe atunci făceam curatoriat pentru evenimentul Street Delivery, care se întâmpla de 15 ani mereu pe strada Verona, pe care își propusese să o transforme în axă verde, pietonală, de la est la vest. Ca urmare a noilor reglementări, în acel an evenimentul a fost spart în insule prin tot orașul și tema lui s-a numit ReSoluții. Au fost atunci premiate proiecte care propuneau îmbunătățirea spațiului din preajma casei.
Pâna în toamna 2020, unele din aceste mici proiecte au crescut, prinzând rădăcini și au început să fie reproduse apoi în alte cartiere. Treptat pe acoperișurile multor blocuri au apărut straturi de flori și stupi, întâi pe cele din jurul Cișmigiului și în grădinile din cartierul Dorobanți, apoi în Pantelimon și Militari – deși eram pe atunci singura capitală europeană în care apicultura nu era încurajată, ci chiar explicit interzisă. Ceea ce este absurd, pentru că mierea „de oraș” e chiar mai curată decât cea „de țară” pentru că albinele pot filtra noxele, dar nu pesticidele din mediu. În mod paradoxal, printre primii guerilla gardeners au fost chiar dintre angajații Palatului Parlamentului, care plantaseră o mică grădină de zarzavat chiar în curtea acestuia.
Pandemia din 2020 a grăbit unele schimbări care începuseră de ceva vreme. Printre ele a fost regândirea spațiului urban. Întai au ieșit din uz mall-urile, mari, rare, în care se înghesuiau odată oamenii – ele oricum aminteau populației de isteria consumului ce a urmat sărăciei din anii 1980. În unele cartiere lipseau pe atunci spațiile comerciale aproape de tot – acolo a fost susținută apariția piețelor volante, două-trei zile pe săptămână, cum era deja cea de pe colțul Universității, unde mergeam joia și vinerea cu tine-n cărucior și mai târziu pe bicicletă, să luam mure, gutui și telemea.
S-au lărgit trotuarele, a scăzut importanța mașinilor, care ajunseseră să egaleze numărul de locuitori în 2021, înfundând străzile de luni până vineri și dispărând misterios în weekend. Au ieșit în fine din modă SUV-urile lătărețe și greoaie, care își permiteau să blocheze mai multe locuri de parcare deodată, status simboluri pe care nimeni nu și-ar fi permis să și le cumpere din salarii.
Irosirea resurselor în sine a devenit marca parveniților din vremuri apuse. Small is the new big, știa de-acum orice copil, iar copiii au devenit mai chibzuiți decât părinții și bunicii lor, preferând experiențele în locul averilor.
S-a introdus pietonalizarea temporară: pe multe străzi se interzice circulația mașinilor pe timpul serii, ceea ce a încurajat localurile din cartiere.
Încet, lumea a început să perceapă în fine spațiul public ca fiind al tuturor, nu al nimănui, așa că s-au demodat și gardurile înalte. O stradă cu garduri de 3 metri devine un drum între metereze, nu e plăcută și te face să te întrebi “Ce au aici așa important de ascuns?
Apoi în jurul orașului a crescut o centură de sere și grădini comunitare pe care le poți închiria anual, pentru a crește legume aproape de casă. Au revenit în vogă străzile mici, umbrite de pini și stejari. E ușor să te orientezi prin orașul nostru, au fost puse indicatoare și infografice peste tot, în speranța că se vor întoarce acum pentru calitatea serviciilor turiștii care veneau odată pentru… băutura ieftină.
Lumea a înțeles că răcoarea e asigurată în primul rând de umbră, nu de aere condiționate care încălzesc în jur și costă aiurea. Astfel au fost dotate clădirile cu jaluzele pe fațadă și brise soleil.
Inspirați de modelul orașelor grecești, edilii au introdus programul „Umbra” – o soluție ieftină și care transforma apartamentele în sere și uniformiza fațadele, în locul programelor de anvelopare termică cu care se chinuiseră prin 2010-20.
Pentru a descongestiona străzile și a crea spații de socializare aproape de casă, parterurile blocurilor au fost transformate în magazine de cartier și în locuri de parcare. S-a început plantarea arborilor pe ambele părți ale străzilor și la orice intersecție posibilă s-au făcut parcuri mici în locurile eliberate de mașini. Acum ai acces la spații verzi pe orice colț de stradă, nu mai e nevoie să călătorești până la un parc. Seniorii și mamele cu copii mici au fost primii care au profitat de aceste îmbunătățiri.
Odată cu deschiderea pentru modelul grecesc de oraș, potrivit climei aride, de stepă de aici, s-au introdus și alte învățăminte din experiența elenă, unde evident tonul fusese dat de capitală: Atena era pe atunci oricum unul din cele mai dense orașe din Europa, după ce crescuse în mai puțin de două sute de ani de la 4000 de locuitori, adunați ca într-un sat mai mare în jurul ruinelor istorice la 1833, la 3 milioane în 2020.
Susține poveștile care ne ajută să înțelegem lumea în care trăim
Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem, poveștile de care avem nevoie ca să mergem mai departe.
În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.
Munca noastră a fost fondată și este susținută financiar exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori, pentru că am vrut să demonstrăm că un asemenea model poate funcționa și în România. Însă e extrem de greu, așa cum ne așteptam. Poți să ne susții explorările prin această lume mereu în schimbare începând cu doar 3€/lună.
Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv
Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci, facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem, poveștile de care avem nevoie ca să mergem mai departe.
În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.
Munca noastră a fost fondată și este susținută financiar exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori, pentru că am vrut să demonstrăm că un asemenea model poate funcționa și în România. Însă e extrem de greu, așa cum ne așteptam. Poți să ne susții explorările prin această lume mereu în schimbare invitându-i pe prietenii tăi să devină membri, începând cu doar 2€/lună.
Pentru a putea primi valul de imigranți greci veniți din Asia Mică începând cu 1920, atenienii inventaseră și reproduceau la nesfârșit în orice cartier polikatoikia, un tip de imobil de 4-7 etaje, cu structură simplă, de beton, care reprezintă între timp majoritatea covârșitoare a construcțiilor din orașele grecești. Cele construite inițial respectau regulile de urbanism și erau plăcute, cu tavane suficient de înalte, cu apartamente de 100m2 și balcoane prietenoase, însă după anii 1960 calitatea construcțiilor a început sa scadă în favoarea profitului.
Ne gândeam noi atunci măcar să nu repetăm greșelile atenienilor: prioritizarea intereselor dezvoltatorilor imobiliari, cu ignorarea regulilor de dezvoltare urbană, care au dus la construirea unor blocuri mult prea aproape unele de altele și „față în față“. Pentru a le face loc, atenienii își demolaseră clădirile mai vechi, clasiciste.
Dar asta se întâmpla deja oricum la noi, chiar și în parcurile „retrocedate“, acum exploatate imobiliar. Apoi, reproducerea aproape identică a aceluiași model anost de clădire pe orice teren. Cât mai înaltă! Și cât mai ieftină să fie! Dar cu apartamente scumpe, mari, rezidențiale, cu o medie de 75m2, de la 3 camere în sus, contrazicând nevoia bucureștenilor de apartamente mici și mai accesibile. Pe acestea, generația mea le greșise deja.
Rămăsese doar fetișizarea substanței istorice, principiul pe care Atena își construise întreaga identitate modernă. Din lipsă de interes și de educație și din cauza situației neclare a proprietății, bucureștenii își neglijaseră timp de decenii patrimoniul – sau ce rămăsese din el după sistematizarea și demolările comuniste. Asta mai lipsea, să sară acum în extrema opusă, transformand în Art Deco fals fațadele de bloc din anii 1980.
În fond, București avea multe în comun cu Atena, sora lui mai mare din toate punctele de vedere.
Însă marea îi lipsea. Capitala noastră apăruse în mijlocul Bărăganului semiarid, într-un pliu al terenului erodat de Dâmbovița, ca târg la răscrucea unor rute comerciale între Levant și Europa de Vest. Clima de aici fusese mereu relativ aspră, cu extreme termice, chiar și înainte de criza climatică, dacă e să comparăm cu majoritatea așezărilor din zonă, care se aflau “sub munte” sau la o apă mai mare, navigabilă.
În timp, orașul a tot crescut, cel mai mult în timpul industrializării, și s-a triplat între 1912-1948, depășind 1 milion de locuitori, apoi într-un nou val după 1966, cu centralizarea forțată de comuniști, ca să ajungă la peste 2 milioane în 1992.
Ca în Atena, orașul se dezvoltase fără consistență, deloc armonios în învălmășeala de stiluri și forme, multe din ele care se contraziceau încă de când apăruseră (cum ar fi neoromânescul tradițional cu modernismul liberal la final de secol XIX și început de sec. XX). Crescând rapid și cu administrații schimbătoare, care nu apucau să termine de realizat proiectele începute, orașul fusese lovit de diverse sistematizări, toate începute și neduse la bun sfârșit.
Așa s-au împământenit aici haosul, heterogenitatea urbană, reflectate în felul în care se amestecă stilurile arhitecturale și conviețuiesc detalii din micul Paris cu o mică Moscova și cu un mic Istanbul. Fiecare făcea ce credea de cuviință, închidea balcoane, personaliza fațada, trăgea un gard pe unde i se părea mai avenit. Abia după pandemia din 2020 au reapărut balcoanele deschise, după ce fuseseră atâta timp folosite ca spații de depozitare. În fond, balconul este cel ce ține umbra trotuarelor și fațadei și oferă un spațiu semi public, în care poți interacționa cu alții și pe timp de lockdown, fără riscul de a te molipsi (distanțare socială îi spuneau pe atunci).
Iar râul, batrâna Dâmbovița, pe firul căreia se întemeiase odată orașul, s-a transformat în centrul de interes absolut. La un concurs organizat de Ordinul Arhitecților în 2020, proiectul câștigător a propus o serie de poduri care mutau acțiunea din centrul orașului direct PE râu, schimbând malurile cu aspect de canal industrial, făcute la iuțeală în anii 1980, în veritabile grădini în pantă.
Apa e tema esențială a capitalei: sunt acum peste tot bazine de înot, ștranduri și, mai ales, fântâni cu apă potabilă! Nimeni nu ar mai cumpăra astăzi PETuri cu apă de la magazin, ca pe vremea mea. Plasticul de unică folosință ajunsese oricum o absurditate și Uniunea Europeană a interzis folosirea lui începând din 2019 pentru a proteja râurile și mările.
S-au redescoperit izvoarele naturale ale orașului, ca Bucureștioara. În parcuri s-a revenit la WC-uri publice cu apă, convertite în restaurante după anii 1990. Odată cu noua administrație aleasă în 2020, toată lumea a înțeles ce biznis fuseseră contractele private pentru WC-uri publice, nepotrivit numite “eco.”
Acum lacul Herăstrău e curat, se organizează aici regulat întreceri de înot, culminând cu marea traversare din Aprilie, la care 300 de oameni înoată de la Pescăruș până la elegantul pod pietonal de sub pasajul de cale ferată.
S-a văzut că de fapt nu densitatea în sine deranjează, ci calitatea designului urban din zonele densificate. Marele deal interzis pe care se aflau Palatul Parlamentului și Catedrala Mântuirii Neamului, înconjurate de un zid și păzite de jandarmi, a fost deschis publicului în 2025 și parțial convertit în cartier high rise. Pe locul unde fusese odată băgat în pământ stadionul Republicii și complet distrus cartierul Uranus, s-a construit baza sportiva cu același nume, cu bazinele de înot și arena deschisă, cum era odată renumitul ștrand Kiseleff unde mergeam când eram mică la cursuri.
Cartierele vechi și liniștite, cu străzi întortocheate, cu copaci care asigură destulă umbră vara și frâng crivățul iarna, creând un microclimat mai blând, sunt foarte apreciate pentru scara lor umană.
Dacă apar aici câteva blocuri P+14, contrazicând reteaua urbană mărunta, infrastructura nu face față și colapsează: cu blocuri făcute rapid pe bani puțini, fără design și cât mai înalte, printre case mai mici și elegante, care s-au păstrat în timp, canalizarea devine insuficientă, trotuarele și parcurile se transformă într-o mare parcare, străzile înguste neputând prelua atâta trafic. Avantajul de a locui într-o casă urâtă este că pe a ta nu o vezi din afară. Însă dacă în jur încep să apară multe asemenea blocuri, densitatea cartierului depășește posibilitățile acestuia și oamenii încep să se certe pe locurile de parcare, spațiul verde dispare sub mașini, piețele sunt sacrificate pentru a fi înlocuite cu baruri cool, unde vin oameni să petreacă mai ales sâmbătă seara, dar spațiul public ramane mort în restul săptămânii. Astfel, calitatea vieții urbane scade în zonă, anulând motivul investiției dezvoltatorului.
În timp s-a văzut că merită respectate reglementările urbane și densitățile stabilite în PUZ-uri.
În restul orașului se merge acum pe conversia spațiilor existente. Miile de birouri goale se transformă treptat în apartamente șic, mall-urile au devenit centre comunitare, iar vechile spații industriale și clădirile de patrimoniu sunt restaurate în cadrul unui program susținut de primărie. Pentru a fi apoi reactivate cu funcțiuni diferite.
În primă instanță s-a început cu un program de scutire de taxe pe două decenii pentru cei care investeau în salvarea patrimoniului. Aceasta e o operațiune costisitoare, întrucât prevede atât consolidarea structurii, cât și refacerea detaliilor. Însă dacă sunt reproduse peste tot aceleași clădiri mari cu arhitectura anonimă, repetată în orice climă și relief și lipsită de istorie vie, orașul devine anonim – puțini ar vrea sa meargă ca turiști la Pyongyang pentru arhitectura apăsătoare cu detalii care se repetă la nesfârșit, care îți urlă în față că nu există individualism și că sistemul e mai tare decât oricine.
Pe măsură ce structurile de patrimoniu au reintrat în circuit, primăria a restaurat și refuncționalizat o parte din ele, începând cu parking Ciclop de la 1923, o parcare istorică în mijlocul orașului și hanul Solacolu, devenit centru cultural după expropriere, în jurul căruia s-a reactivat toata zona căii Moșilor Vechi, unde erau odată atelierele și manufacturile meșteșugarilor.
Așa a început și reorganizarea cartierelor: nu mai există cartier dormitor ca Bercenii sau cartier- corporatist ca Pipera, între care să facă bieții oameni naveta zilnic. S-au introdus funcțiuni diferite în toate cartierele, sunt parcuri, ștranduri și arene de sport, grădini de vară – cinema. Și se poartă locurile de muncă part-time cu program de lucru decalat, mai liber, birourile fiind prioritizate pentru familiști și persoane care nu pot lucra acasă.
Cu mare succes, după alegerile din 2024 s-au introdus cele 20 de districte metropolitane în locul sectoarelor în forma de pizza. Fiind unități administrative mai mici, edililor le e mai ușor să răspundă de ele, să știe problemele, nu mai sunt situații ca înainte, unde aveai în același sector piața Unirii din buricu’ târgului și aleea Livezilor din Ferentari, din care cea din urmă apărea la știri doar în preajma alegerilor.
Administrația în sine s-a schimbat complet. Edilii se plimbă regulat pe străzi, la oră de vârf și pe orice vreme, cu transportul în comun, pe jos sau cu bicicleta, fără șofer și fără pază, ca să urmărească bunul mers al lucrurilor din orașul lor, pentru că au învățat că nu poți ști cu adevărat care sunt problemele orașului tău dacă locuiești în afara lui și-l traversezi doar la bordul unui SUV cu șofer și pază, cum făcuseră cei mai mulți în primele decenii ale secolului.
Oricum, numărul paznicilor a scăzut enorm. Vremurile cu secretare țâfnoase, bodyguard care face triajul la Urgență, pază la farmacie și la magazinele alimentare au apus demult.
Serviciul public a ajuns o chestiune respectabilă și respectuoasă: nu ești bugetar ca să stăpânești sau abuzezi cetățenii, ci ca să-i servești. Cu servicii bune, toată lumea profită.
A fost apoi reforma educației. Întâi din cauza lipsei de spațiu rezultate în urma noilor norme sanitare (pandemia!), orele de școală au început să se țină în muzee, în sere, în parcuri și grădini, și în bazine de înot. Văzându-se rezultatele excelente și fiind nevoie de suplimentarea personalului, acum cu clase mult mai mici, de 10-15 copii, schimbările au continuat: pe lângă profesorii clasici au început să predea profesioniști din domenii diferite, măcar câteva ore pe săptămână. E la modă acum să lucrezi în serviciul public.
Vechile clădiri ale școlilor sunt acum centre comunitare, cu spații publice pentru riverani, folosite mai ales de oameni tineri, însă deschise și seniorilor, cu biblioteci și săli multifuncționale. Regulat se fac aici antrenamente pentru reacția în caz de seism: lumea a ținut minte de la ultimul mare cutremur că speranța e în societatea civilă, nu în sistem.
Cu toate complicațiile climatice și administrative – sau poate tocmai din cauza lor – București a crescut într-un oraș plăcut, cu spații publice diverse. Pentru care aveam de fapt mare potențial.
Să vedem ce o să faci tu acum din el. Succes!
Au contribuit
- Ștefan Tuchilă - fotografii
- Ștefan Mako - editor
În Orașul de mâine mai poți citi și vedea:
