fbpx

“Cred că cetățenii trebuie să nu mai renunțe atât de ușor la drepturi”

12/04/2020

Lectură de 18 minute
Trebuie să învățăm să nu mai renunțăm ușor la drepturi, să investim mult mai mult în educația pentru cetățenie și să ne ajutăm mai mult unii pe ceilalți, spune Cristina Lupu, director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent.

 
Cristina Lupu e director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI). Am discutat cu ea despre rolul presei în această pandemie, provocările cu care se confruntă jurnaliștii și importanța lor într-o democrație fragilă care amenință libertatea de exprimare.

Într-o perioadă în care accesul la informație este limitat și mai mult decât de obicei de starea de urgență, trebuie să ne mobilizăm pentru deblocarea accesului la informații la utile și reale care pot salva vieți. Altfel, această perioadă este foarte prolifică pentru cei care apasă pedala fricii cu știri contrafăcute și conspirații, pe terenul fertil al rețelelor sociale. 

Ca să nu ne pierdem unele dintre libertățile fundamentale, Cristina ne sfătuiește să întărim educația cetățenească, să sprijinim mai mult presa și jurnaliștii și să nu mai renunțăm atât de ușor la drepturi obținute cu greu.

CJI este o organizație care sprijină profesionalizarea presei și militează pentru libertate de exprimare și acces la informații de interes public.

Stă mai bine presa din România decât sistemul medical, în acest moment?

Sper că stă mai bine presa decât sistemul medical, dar nu e o garanție. Noi înainte să pornească povestea asta am făcut un studiu despre cum mai arată presa din România și concluziile erau destul de triste: există foarte puțin jurnalism așa cum ar trebui să fie făcut, pentru că în momentul în care a venit criza în 2008 a lovit în special publicațiile care trăiau din bani legit, nu erau finanțate de oameni politici sau oameni cu biznisuri pe care le țineau cu media. Și nu prea și-au mai revenit. 

Acum începuse să fie o perioadă mai bună, intrau foarte mulți bani în presă, dar bani cu semnul întrebării în anumite momente. Pentru că erau bani publici, din contracte de publicitate mai mici sau mai mari, în funcție de ce voia să facă primăria sau consiliul local sau cine finanța. 

Zona asta de presă locală care a încercat să-și mențină oarecum independența n-a dus-o foarte bine în perioada asta. Salariile sunt foarte mici, foarte-foarte mici. Din ce au vorbit oamenii cu noi, erau undeva de la 1200 de lei, la 2000 și un pic. Și ăla era considerat un salariu bun. Ceea ce a făcut ca foarte mulți oameni cu experiență să plece din redacții. Cum ne-a zis nouă o colegă de la Deva, o jurnalistă: în momentul ăsta, în unele instituții publice sunt mai mulți ziariști decât în redacții. Te-ai aștepta să funcționeze mai bine comunicarea, dacă tot s-au mutat atât de mulți oameni în departamentele de presă, să înțeleagă cum funcționează meseria, să dea informații la jurnaliști. Dar asta nu s-a întâmplat în majoritatea cazurilor. 

Există instituții media care încearcă în momentul ăsta de criză să acopere subiectele pe cât de bine pot. Sunt oameni care dau 30 de știri pe zi, ceea ce e absolut copleșitor. Dădeau multe și înainte, dar acum, cum e la Suceava sau la Botoșani sau Iași, orașe foarte lovite (nr. de pandemie), acolo presa locală e în news-mode și cam asta reușește să facă. Se lovește foarte tare de tăcerea doctorilor. 

Noi am pornit la CJI zilele acestea ceva ce se numește Jurnal din redacție și rugăm în fiecare zi câte un ziarist să ne scrie gânduri la finalul zilei. Și toate spun același lucru: e foarte multă tăcere de la instituțiile publice, foarte multe informații pe surse – adică doctorii vorbesc off the record cu jurnaliștii, însă nu îi lasă să folosească acele informații pentru că le este îngrozitor de frică. În momentul ăsta ai informație pe care nu poți s-o confirmi, pentru că nu răspunde nimeni la telefon. Colegii de la Arad povesteau că a durat zile întregi până când cineva dintr-o instituție publică le-a răspuns, iar atunci când au răspuns au zis duceți-vă la București, noi nu putem să confirmăm sau să infirmăm. E îngrozitor de frustrant. 

poți citi un articol fain despre semnificația convenției off-the-record (neoficial, o informație care nu poate fi atribuită/citată), din seria de transparență Reader Center a publicației americane New York Times

Din ce înțeleg, sunt două probleme majore care se suprapun și pun și mai multă presiune asupra presei, mai ales asupra presei locale: una este lipsa iminentă de finanțare din cauza crizei economice și a doua faptul că e foarte greu de acoperit din punct de vedere jurnalistic pandemia. Cum putem face jurnalism responsabil în această perioadă?

Singurul mod în care poți să încerci să faci jurnalism responsabil este să te ții cu dinții de interesul public și să nu uiți că scopul meseriei ăsteia este interesul public și să încerci să convingi sursele să iasă public și să vorbească despre problemele din spitale. Și știu că jurnaliștii cu care am vorbit asta fac de dimineață până seară. Pe lângă faptul că faci reporting, trebuie să duci și foarte multă muncă de lămurire în acest moment.

Cred că aici trebuie să fie și treaba publicului un picuț, să înțelegem noi că jurnaliștii sunt acolo pentru noi și că întrebările pe care le pun sunt întrebările pe care noi le-am pune în mod normal oamenilor puși în situația de a decide. Că tăcerea asta pe care o cere toată lumea și liniștea n-au făcut niciodată bine. Și au trecut puțini ani de la Colectiv, când la fel se cerea tăcere și să lăsăm oamenii să lucreze și am văzut că asta n-a funcționat. Și o să mai fie o problemă și deja au început să apară în presă informații despre achizițiile publice cu cântec care se fac în perioada asta. 

Eu nu pot să uit ce a zis una din femeile de la spitalul Malaxa în filmul Colectiv: că imediat după Colectiv s-au furat cei mai mulți bani. Pentru că au fost băgați foarte mulți bani, s-a dat drumul la achiziții și cei care n-au fost de bună credință și au văzut asta ca pe o metodă de a sifona banul public, au profitat foarte tare de contextul ăla. Eu cred că asta o să se întâmple și în următoarea perioadă. 

Astea sunt două probleme în acest moment. Și mai e ceva: nu doar la noi, și citeam că și-n SUA se întâmplă același lucru, nu mai există publicitate. În condițiile în care foarte multe afaceri care dădeau publicitate s-au închis, nu mai există nevoia de publicitate și biznisul de media suferă din cauza asta. În SUA se mai confruntă și cu altă problemă – cei care dau publicitate nu vor ca reclama lor să fie asociată cu informații legate de pandemie și au blocat foarte multe dintre reclame, pentru că nu vor să le apară reclama lângă oameni care mor, de exemplu. Asta e o problemă. 

Scade foarte mult vânzarea ziarelor, pentru că oamenii nu mai ies din casă, nu se mai duc la chioșc să cumpere, volanții au fost retrași de pe stradă pentru a proteja lumea. În momentul acesta foarte mulți depind de Poșta Română care să ducă abonamentele și aici o să vedem cât mai funcționează poșta.

Asistăm cumva la o schimbare de paradigmă și cam care ar fi ea? Povesteai de momentul 2008 și cum, cu mare greutate – mai ales cei din presa locală, au reușit să se mențină deasupra liniei de plutire. Cumva se închide ușa acelei ere a jurnalismului (n.r. modelul bazat pe publicitate)? 

Mie mi-e teamă că o să supraviețuiască foarte mulți oportuniști. Dau un exemplu din ce ne-au zis oamenii cu care am vorbit pentru raportul nostru: Botoșaniul are în acest moment 29 de publicații media. Unul dintre cele mai sărace județe din România. Te întrebi cum poate piața aia de media să susțină un asemenea volum de organizații furnizoare de conținut?! Și metoda pe care o explică oamenii de acolo și care se întâlnește în toate orașele, nu doar la Botoșani, este că sunt site-uri ținute de o persoană, care de foarte multe ori nici nu se duce pe teren și ia informații de la cele două-trei publicații care se duc pe teren. Într-un fel fură, nu într-un fel: fură conținut, îl postează la ei pe site și trăiesc din unu-două contracte cu instituții locale care le asigură oricum mai mulți bani decât în momentul în care ar fi lucrat într-o redacție clasică. Temerea mea e că în momentul ăsta cei care mor sunt cei cu biznisuri de presă tradiționale: ăia care-și plătesc oamenii pe carte de muncă, cei care au o redacție, au editori, au un sistem care asigură ca informația să existe și nu că se dau comunicate pe bandă rulantă pe post de știri. 

Da! Citeam un titlu că asistăm la o extincție a presei în SUA. Temerea mea e că în România extincția va fi legată în special de instituțiile de presă mai așezate și că printul, atât cât mai exista el, are șanse foarte mari să nu mai iasă pe picioare din povestea asta. Iar asta va lăsa descoperită o categorie care depinde foarte mult de informația din presă locală și din print. Oamenii din sate, oamenii din rural care nu au acces la internet, a căror singură legătură cu informația este dată de televiziuni și dată de ziarul pe hârtie care ajunge la ei, de multe ori o dată pe săptămână. În momentul ăsta, dacă-i lași fără ziar, îi ții captivi pe o singură sursă de informații și aia o să ne coste. 

Înțeleg din ce spui că există un risc foarte mare ca puținele instituții medii funcționale, pe bune, mai ales din presa locală, să dispară și în locul lor să profite acele pseudo-redacții care sunt, cumva, apanajul politicienilor locali sau al baronilor.

E ceea ce au denumit jurnaliștii cu care am vorbit “jurnalism copy-paste”. E boala asta de a comunica doar comunicate de presă. Instituțiile locale au fost foarte deștepte în a controla fluxurile de informația, nu doar acum, ci și dinainte. De exemplu, au făcut grupuri de Whatsapp pe care trimiteau informații către toți jurnaliștii. Și dădeau și fotografii, și filmări – aveai de la ISU, de la Poliție, toată știrea pe Whatsapp. Povesteau jurnaliștii că asta a făcut ca foarte multe publicații să preia comunicatul per se, să-i pună fotografiile și filmarea și să te trezești cu aceeași știre publicată identic de șase-șapte publicații. 

Mecanismul ăla simplu pe care-l învățăm în facultatea de jurnalism – că știrea se verifică, că suni persoanele implicate, că încerci să aduci mai mult decât un comunicat de presă, a devenit foarte rară și este considerată de multe ori excepțională. Și asta ne-a lăsat acum destul de nepregătiți, pentru că foarte multe publicații n-au mai avut reflexul de a verifica și de a publica și altceva decât comunicate de presă. Iar acum, când ai o singură sursă de informație care e la București iar la nivel local nu-ți mai vorbește nimeni, ba mai mult, oamenii din spitale sunt amenințați cu dosare penale dacă vorbesc cu jurnaliștii, a lăsat presa foarte descoperită. 

Aș insista puțin în jurul unei întrebări anterioare: cum putem face jurnalism responsabil în stare de urgență, când multă lume, o parte a publicului a internalizat măsura de a se informa din surse oficiale, care înseamnă Guvernul României în acest moment. Care este riscul pentru democrație, în acest context?

Noi facem cursuri de educație media, de mulți ani. Și lucrăm cu profesori, cu elevi, cu cetățeni obișnuiți, să le explicăm cum funcționează presa. Și avem mereu discuția pe marginea diferenței între un comunicat de presă și o știre. Știrea e o informație luată de jurnaliști și transformată prin munca lor într-un produs pe care-l publică pe site, în ziar, dar are un control din partea jurnaliștilor. Amestecul (nr. terminologic) între știri oficiale și informații oficiale este foarte periculos pe termen foarte scurt, dar și mediu. Se devalorizează foarte tare informația verificată și publicată de jurnaliști. Boala asta cu comunicate de presă numite știri nu a apărut acum. Îmi aduc aminte de discuții pe care le-am avut cu partide politice care pe site-urile lor își numesc secțiunea de comunicate de presă ȘTIRI. Și n-am reușit să conving că este nefiresc să facă asta. 

Publicului i se repetă obsesiv informați-vă din surse oficiale. E ok, e important să ne informăm din surse oficiale, problema mea este cu acel DOAR din surse oficiale. Asta îmi sună foarte mult cu ce au făcut chinezii, îmi sună a Scînteia care dădea informații și știri oficiale și este absolut incompatibilă cu o societate democratică. Nu poți să ceri cetățenilor tăi să se uite doar în ceea ce spun autoritățile, să nu aibă gândire critică, să nu treacă prin filtru critic, să nu se uite la cei care au datoria de a verifica informațiile. E ca și cum cetățeanul ar trebui să uite ăștia ultimii 30 de ani în care nu a avut încredere în autorități, pentru că autoritățile s-au dovedit a fi de neîncredere mai ales în situații de criză. Ar trebui ca noi toți acum să-i credem pe cuvânt – că tot ce fac și spun e de neverificat și de necontestat. 

S-a vorbit mult de un concept care pe mine mă scoate din minți, acela de fake news,  care se folosește foarte des și tot ce nu ne convine devine fake news. O informație pe care ne-o dă cineva pe surse este etichetată ca fake news. Nu-i adevărat! Fake news înseamnă informație contrafăcută; nu orice lucru cu care nu e de acord guvernul îl etichetăm ca fake news sau dezinformare. 

[…]

E o capcană în care autoritățile intră singure. Ideea asta că ei controlează tot și că sunt stăpânii adevărului este foarte păguboasă în primul rând pentru ei. Noi și organizațiile internaționale care protejează libertatea de exprimare și munca jurnaliștilor și a avertizorilor de integritate, a celor care încearcă să sprijine interesul public spunem că informațiile pot să salveze vieți.

Și am văzut asta la Suceava. Dacă informațiile n-ar fi ajuns în presă, noi n-am fi știut ce se întâmplă acolo, pentru că niciuna dintre informațiile acelea oficiale pe site-urile oficiale nu vorbeau despre dezastrul de la spitalul din Suceava. Și abia în momentul ăsta eu sper că publicul o să-și dea seama câtă nevoie avem de jurnaliști. 

Dacă vorbim de o schimbare de paradigmă eu asta mi-aș dori. Să ajungem să ne dăm seama cât de importantă este munca jurnaliștilor, cei care-și fac meseria cu bună credință. Cât de multă nevoie avem ca societate de transparență. De informații utile în timp real.

[…]

Cât de defazați am fost noi, jurnaliștii, cu privire la această pandemie? Cu puține excepții s-a acoperit superficial subiectul timp de mai multe luni. Abia la sfârșitul lunii februarie am început să discutăm serios despre asta.

Până când nu a bubuit Italia, ăsta a fost un subiect marginal. Cred că unul dintre motive este că și la București redacțiile au foarte puțini oameni. Redacțiile au pierdut foarte multă expertiză pe middle-management, nu prea mai sunt editori prin redacții. Sunt oameni cu puțină experiență care sunt foarte alergați pentru că trebuie să facă știri pe bandă rulantă. Și am mai pierdut ceva: am pierdut oamenii de externe. Primele departamente care au fost desființate după criză au fost astea care nu aduceau foarte mult trafic și externele au fost unul din departamentele sacrificate repede. Și asta s-a văzut pentru că n-am prea mai urmărit ce se întâmplă în jurul nostru. Până când subiectul n-a fost cu foarte mulți morți, și foarte in your face, nu prea l-am acoperit. A fost foarte multă reactivitate, presa e foarte reactivă în acest moment. Unul dintre motive este că nu prea mai sunt oameni.

În condițiile astea cum ne ferim de asaltul informațional, atât ca jurnaliști din prima linie – și vorbeai despre colegi care dau și 30 de știri pe zi, ceea ce este enorm, îți mănâncă creierii, cât și ca cititori? 

Nu mai ai timp să respiri. Și faci doar știri. Nu mai poți să te uiți peste un material de analiză, să faci un material mai mare, nu mai vorbim de investigații care acum sunt nu doar moft, ci aproape ieșite. Avem mare nevoie de ele, dar ocupă și timp și bani și oameni. Nu prea ai cum, mai ales acum când nu-ți dă nimeni informație. 

Cum ne ferim de asaltul informațional? Jurnaliștii trebuie să-și amintească regulile meseriei și să încerce să pună context, măcar atât. Cred că este lucrul fundamental pe care trebuie să-l facem în perioada aceasta, să nu dăm informații nemestecate și să explicăm oamenilor de ce se întâmplă și ce se întâmplă. În regim de 30 de știri pe zi este foarte greu să faci asta. Dar până la urmă va trebui să ne reîntoarcem la asta. 

Cred că există câteva redacții care în momentul ăsta au luxul [de a face asta]. Este zona de redacții nou formate, oamenii care au plecat așa ca voi din mediile tradiționale și și-au deschis propriile produse media. La voi și la ceilalți nu există presiunea foarte mare a știrii și puteți aduce mai mult context, mai multă profunzime pe anumite materiale.

Noi, ca cititori, trebuie să învățăm să ne protejăm. Trebuie să învățăm să respirăm înainte de a da share la toate informațiile care ajung la noi. Mă uitam la o știre cu noul vaccin. Știrea respectivă a plecat din presa locală. A fost dată după comunicatul de presă al organizației respective care a spus că a făcut vaccinul. Care dup-aia a tot editat mesajul, l-a nuanțat. […] Genul ăla de știre poate să fie extrem de periculoasă, pentru că poate să dea naștere la teorii ale conspirației. Și așa avem o grămadă de teorii ale conspirației în spațiul public. Genul ăsta de informație ne poate duce într-o bulă extrem de toxică în care putem să intrăm cu mesaj anti-UE, anti-valori liberale. Cred că în frica asta […] trebuie să ne dăm seama că de foarte multe ori fiecare dintre noi poate să facă mai mult rău decât bine. 

știrea cu vaccinul produs la Timișoara a fost populară la sfârșitul lunii martie, când un comunicat al unei companii medicale a fost preluat pe nemestecate de mare parte din presă, care nu a contextualizat informația, ca de exemplu aici.

Eu am discuții cu mama, care-mi trimite tot felul de știri care ajung la ea și-mi spune tradu-mi asta, mă întreabă dacă e să creadă toate bazaconiile. Dar nu toate mamele din lumea asta au luxul să poată să întrebe. Cred că cine supraviețuiește și personal și instituțional din povestea asta va trebui să stăm să ne gândim toți cum facem să ne educăm toți privind consumul nostru de media. Nu cred într-o lege. Nu cred că poate să vină guvernul să spună gata de acuma facem toți educație media în școală, pentru că nu asta e soluția cea mai rezonabilă. Dar va trebui să găsim foarte repede niște mecanisme prin care să învățăm să folosim informațiile. 

Eu în momentul ăsta vorbesc de un concept care mi s-a părut foarte simpatic – o igienă informațională: așa cum ne spălăm pe mâini poate mai mult decât ne-am spălat vreodată în viața noastră, genul ăsta de igienă ar trebui să-l avem și cu informațiile. Să fim foarte atenți ce informații consumăm, care sunt sursele noastre de informare, să vedem că dacă toate informațiile de la acea sursă sunt apocaliptice și vorbesc despre conspirații, pun accent tare pe emoțiile noastre, ne bombardează cu clickbait – titluri care nu se regăsesc în știre, ar trebui să fim un pic mai atenți la ele.

Cred că ăsta e primul sfat: să avem grijă la materialele care apasă foarte mult pe emoții, să avem grijă la titluri catastrofale […] dar trebuie să încercăm să rămânem cu mintea cât de cât limpede. 

Mie nu mi-e frică doar pentru ce se întâmplă acum. Ok, trecem de pandemie, dar ce mai rămâne din democrație? Ce mai rămâne din drepturile la care acum renunțăm foarte ușor? Poate să pară un moft, dar una dintre cărțile la care mă întorc constant este “How democracies die” (Cum mor democrațiile), […] care vorbește despre cât de simplu poți să deraiezi o democrație în situații de frică. Și primul pas pe care-l fac dictatorii în momentul în care vor să înceapă să controleze informația este să transforme media, să transforme jurnaliștii în dușmanul poporului. 

Cred că ăsta ar trebui să fie un semnal de alarmă dacă-l vedem, pentru că nu, nu jurnaliștii sunt dușmanul poporului, nu ei dau știri contrafăcute pe bandă rulantă. De foarte multe ori o să vedem că site-urile astea ciupercă care apar cu foarte multe știri contrafăcute, cu teorii ale conspirației și informații care nu sunt verificabile au sursă politică, internă sau internațională. Cei care le scriu nu sunt jurnaliști, ci niște oameni în spatele unui calculator care inventează. I-am văzut în context electoral, am văzut alegerile din SUA (nr. din 2016), care au fost deraiate, am văzut cât de tare s-a simțit la Brexit. Cred că societățile nu sunt pregătite să facă față noilor schimbări. 

Social media este foarte nouă. Până să avem social media în momentul în care cineva voia să pună în spațiul public o teorie a conspirației sau o informație falsă se cam chinuia. Și unul dintre studiile de caz este cel legat de HIV și cât de mult i-a luat Kremlinului teoria conspirației că HIV a fost făcut într-un laborator pentru a omorî persoane LGBT și de culoare. A durat ani. Pentru că a trebuit mai întâi să-l pună într-o publicație clasică, apoi să mai stea o vreme să-l mai preia unii, să plătească niște oameni de știință să valideze teoria. Procesul era mult mai complex. Acum, cu social media, cu automatizarea trolilor și cu un soft care poate să redistribuie mesajul ăla în milioane de conturi, lumea se schimbă foarte repede. Și din păcate pandemia asta vine într-un moment în care noi încă nu am învățat cum putem să gestionăm informațiile false. 

studiul de caz este rezumat pe această pagină de Wikipedia

Vreau să spun ceva despre știrile false, despre o lege despre știri false și de faptul că acum în România se dau jos site-uri care pun știri false. Ce facem cu Whatsapp-ul? Să spunem că ei (autoritățile nr.) curăță sau au sentimentul că curăță fake news-ul pe care-l vedem noi. Însă dacă stai și te uiți la informațiile false care circulă pe grupuri închise de Whatsapp, unde nu știi și nu vezi ce e acolo, o să-ți dai seama că datul jos de site-uri este o picătură într-un ocean, care de fapt poate să facă rău. Ție îți dă sentimentul că oprești dezinformarea, dar ea se mută sub pământ și n-o mai vezi. Că e îngropată în sms-ul pe care-l primesc doar eu și tu nu știi ce e acolo. Sau varianta cealaltă în care articol absolut ok sunt transformate în știri contrafăcute prin comentariul celui care le postează.

Și aici dau exemplul articolului din Nature, una dintre cele mai importante reviste de știință din lume, care în 2017 a publicat un material despre un laborator din Wuhan, care urma să facă testare de viruși foarte periculoși. Cineva a luat acel articol și în textul cu care-l postează (pe social media nr.) face legătura între acel laborator și pandemia de acum, spunând că uite, chiar și Nature spune că ăla este laboratorul care putea face un asemenea virus. Asta i-a făcut pe cei de la Nature să facă un udpate la articol și-n partea de sus a materialului să spună că nu există nicio legătură și nicio dovadă că acele afirmații (din postările de social media nr.) ar fi adevărate. Dar există o populație foarte mare care nu știe engleză și nu poate să citească și să vadă că ce spun oamenii (în acele comentarii de pe social media nr) e fals, e o minciună. Așa că se propagă genul ăsta de dezinformare, folosind publicații corecte, care-și fac munca bine.

articolul din Nature, amendat de redacția revistei în ianuarie 2020, poate fi studiat aici

Eu cred că tăiatul știrilor este inutil. 

Ce putem să facem noi, ca cetățeni, ca să sprijinim democrația cum e acum, mai bună sau mai rea, fără să alunecăm pe o pantă mai rea, autoritariană?

În momentul ăsta nu prea poți să faci foarte multe lucruri pentru că starea de urgență limitează destul de mult libertățile. Noi, la CJI, reacționăm de fiecare dată când vedem încălcări care ar putea să ne limiteze drepturile nejustificat și noi credem că acum blocarea informațiilor către public prin blocarea accesului jurnaliștilor la informații este o încălcare a dreptului fundamental la libertatea de exprimare și la informare. Pentru că cele două sunt foarte legate între ele. 

Cred că cetățenii trebuie să fie foarte atenți la încălcările acestea, să reacționeze și să-și sprijine jurnaliștii. Cred că în momentul acesta trebuie să transmitem către instituțiile publice să nu controleze informația, să le cerem decidenților mult mai multă transparență pe ceea ce fac și-n același timp să sancționăm abuzurile împotriva jurnaliștilor prin blocarea informațiilor. Și să cumpărăm presă. Cred că asta e foarte important: să găsim instituții media pe care să le susținem prin abonamente, prin donații care să dea o gură de aer publicațiilor care încă încearcă să ne informeze. Și să nu mai renunțăm atât de ușor la drepturile noastre. Mie chestia asta mi se pare extrem de gravă pentru că suntem abia la început. România este încă în partea de jos a valului, chiar și pe informațiile off-the-record care ajung la noi lucrurile sunt mult mai grave decât se spune oficial. Dar cu toate acestea încă suntem la început și e important să știm că transparența ne ajută și nu ne încurcă. 

[…]

Vorbeai mai devreme despre igiena informațională. Zilele astea mulți dintre noi n-avem încotro decât să stăm acasă și stăm de dimineața până seara cu nasul în ecrane. Cât de importantă e și o dietă media ca să nu o luăm razna cu tăvălugul de informații?

Eu mi-am dat seama la mine. Am nevoie să mă rup – prin jobul meu sunt relativ legată de calculator și stând atât de mult cu FB cu Whatsapp cu Twitter mi-am dat seama că am avut câteva zile în care anxietatea mea a fost la cote alarmante. Am tras aer adânc în piept și am zis hai să vedem cum reduc consumul de informație, plecând de la ideea că ăsta este un maraton, nu un sprint și că va trebui să rezistăm așa câteva luni, sau câteva săptămâni, dar pe o perioadă destul de mare. Așa că Netflix, cărți, muzică. Să încercăm să reducem statul obsesiv în fața calculatorului. 

Am putut într-o primă fază să înțeleg de ce autoritățile n-au mai comunicat datele de la oră la oră, fiecare pacient, pentru că se construia starea de alarmă. Mi s-a părut rezonabil s-o dea de două ori pe zi, tocmai pentru a-i scoate pe oameni din așteptarea asta în fața ecranului. În același timp, faptul că o dai la prânz la ora 13 mi-a arătat că statul nu prea vrea să fie transparent, ci că îngroapă informația. Alte țări care comunică o dată pe zi comunică seara, când au toate datele de pe parcursul zilei. 

Să încercăm să facem un efort conștient de a ne opri statul foarte mult în fața ecranelor, de orice fel. E foarte greu când stai între patru pereți. […] S-ar putea să obosim și perioada asta de rupere să vină natural. […] Temerea mea este să nu ne rupem de tot și de la un punct încolo încărcătura să fie atât de mare încât să nu vrem să mai știm nimic. Aia e la fel de periculos ca un consum excesiv de informație. 

Ce avem de învățat din asta? Cum ar trebui să arate peisajul media, libertatea de exprimare și accesul liber la informație și chiar jurnalismul după această perioadă? 

Ce am învățat eu foarte accelerat e că oamenii renunță foarte ușor la drepturi când le este frică. Că va trebui să investim mult mai mult în educația pentru cetățenie – educație civică, media, toate lucrurile care ne transformă mai mult în cetățeni conștienți de drepturi și de importanța drepturilor noastre. 

[…]

Ca societate, va trebui să învățăm empatia, mi-aș dori să spun că ieșim mai empatici și că ne redescoperim spiritul de comunitate. Că de la un punct încolo s-ar putea să fie nevoie să ne ajutăm unii pe alții, vecinii, oameni cu care n-am interacționat prea mult până acum. Cred că ăsta s-ar putea să fie un câștig.

Ca jurnaliști, ar trebui să ne amintim de ce facem asta și cât de importante sunt valorile și standardele în profesie și poate că o să începem să discutăm și noi despre cum facem curățenie în profesie. Să începem să vorbim despre ce este acceptabil și ce nu este acceptabil. Citeam știrea că fostul purtător de cuvânt al președintelui s-a întors în presă și mă gândeam dacă asta s-a mai întâmplat într-o altă țară care prețuiește jurnalismul și dacă în alte condiții n-ar fi trebuit să fim toți pe pereți că nu-i ok. 

este vorba despre Mona Nicolici, iar știrea poate fi citită aici

Va trebui să vorbim noi mai mult despre importanța jurnaliștilor credibili și poate că ăsta e un moment în care publicul va reîncepe să înțeleagă că are și el o putere în relația cu media. Și aici mă refer la faptul că instituțiile publice de radio și televiziune sunt aproape inexistente în momentul ăsta în spațiul public, deși există niște jurnaliști foarte buni acolo care încearcă să-și facă meseria, dar ele ca instituții ar fi trebuit să dea tonul. Ar trebui să ne uităm noi, cetățenii, dacă ăia 4 lei de la taxa radio-tv erau atât de importanți pentru veniturile noastre încât să renunțăm la orice control pe care-l aveam asupra mediilor publice. Și să le lăsăm atât de vulnerabile la mâna oamenilor politici. 

Și poate ar trebui să ne aducem aminte de Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) mai des, pentru că în spațiul audio-vizual există legislație și există pârghii de intervenție pentru a se asigura că informațiile sunt corecte, sunt verificate, sunt obiective, că nu vedem tot felul de dezinformări la televizor. Dar legile și regulile astea trebuie să fie aplicate. Și poate că noi, cetățenii, ar trebui să ne plângem mai des CNA-ului când audio-vizualul încalcă regulile și să cerem Parlamentului – organul de control al CNA – să pună presiune pe instituție să funcționeze. […] 

Intră în comunitate

Credem în comunități. Credem în solidaritate. Credem că împreună putem face lucrurile mai bine. De aceea, publicația noastră a fost fondată și este susținută financiar exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Poți pune umărul cu doar 2 euro pe lună.​

Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv

Credem în comunități. Credem în solidaritate. Credem că împreună putem face lucrurile mai bine. De aceea, publicația noastră a fost fondată și este susținută financiar exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Invită-ți prietenii în comunitate!

Au contribuit

  • Alex Munteanu - ilustrație
  • Marian Hurducaș - editare și montaj audio
  • Alex Mitici - montaj video & sunet