Cum ajută trupele de voluntari din Timișoara bătrânii și izolații

27/03/2020

Lectură de 10 minute
Angela și Adrian Buzuloiu au preluat și aplicat în Timișoara un model de întrajutorare inspirat de niște studenți bucureșteni. Acum, în oraș sunt peste 20 de voluntari care acoperă și împrejurimile.

Cei doi antreprenori și-au pus pe pauză afacerile pentru a duce bătrânilor, persoanelor imobile, celor aflați în autoizolare sau altor cazuri sociale din oraș alimente, medicamente și alte necesare, cât timp țara se închide pentru a lupta cu epidemia coronavirusului.

După ce am petrecut timp împreună și am fost voluntar alături de ei, am înțeles că și situațiile atât de aspre pot scoate ce-i mai bun din noi.

Coronavirusul – cum a ajuns să-i zică întreaga lume – a ajuns în Timiș întâi via Italia, par avion. Pasat mai departe, virusul a ajuns și în școli. Astfel, din cauza a trei elevi contaminați, Liceul Alimentar a fost prima instituție de învățământ din țară căruia virusul i-a pus lacătele. După trei săptămâni, în Timiș deja vorbim de decedați.

„Eu habar n-aveam că sunt atâția oameni în vârstă în Timișoara care n-au pe nimeni”, îmi zice Angela la telefon. „Mi-a sunat deja telefonul de m-am astupat!”

E seara de 24 martie. Atât Angela, cât și eu locuim în unul dintre primele locuri în care s-a infiltrat virusul SARS-CoV-2. Angela îmi spune că tocmai au anunțat pe Facebook că acceptă și ajutor financiar direct. 

„Nu de alta, dar în curând o să ni se termine resursele. Și chiar dacă în cazul meu și al soțului ne-om mai descurca în acțiunea asta cu bani de-acasă, avem colegi cărora tre’ să le asigurăm măcar plata combustibilului. Pentru că majoritatea acestor oameni sunt angajați, nu milionari. Iar trei-patru dintre ei deja sunt în șomaj tehnic. E ca la război.”

Doamna Stelian

M-am întâlnit a doua zi cu Angela și Adrian într-un supermarket din oraș. Îi găsesc lângă frigiderele de mezeluri. Ambii se protejează cu măști chirurgicale și mănuși negre din latex. 

E ziua în care țara – aflată deja în stare de urgență – a început să pună-n aplicare Ordonanța Militară nr. 3, cea care limitează activitățile în afara domiciliilor ale vârstnicilor doar pentru intervalul orar 11-13. Asta cel puțin teoretic. În timp ce discut cu cei doi e trecut de ora 13, iar prin supermarket încă umblă în căutare de provizii persoane de vârsta a treia. 

În timp ce Adrian dă tururi printre raioane cu liste-n mână, o rog pe Angela să-mi povestească cum au ajuns să lase afacerile pentru voluntariat.

„Acum două săptămâni, o clientă de-a mea era în izolare la domiciliu împreună cu familia. Vorbim despre doi adulți și trei copii. Cam tot pe-atunci o altă persoană, prietenă mai în vârstă, s-a trezit cu mașina stricată”. Așa că Angela a decis să meargă împreună la cumpărături.

A fost scânteia care a făcut-o să se gândească cum ar putea să ajute genul acesta de oameni, fără ca ei să-și supună sănătatea proprie, cât și cea a familiei unor riscuri inutile.

„În timp ce virusul contamina tot mai mulți europeni, business-urile noastre începuseră să se miște destul de încet. Eu mă ocup cu life coaching, în timp ce Adrian are un magazin online.”

Era pregătită mental ca ceva să se întâmple. Câteva zile mai târziu a dat de o postare pe net „cum că la Asociația Studenților la Construcții din București (ACSB) se întâmplă ceva”. Ceva-ul era o acțiune autonomă. „Livrăm bătrânilor și persoanelor vulnerabile, în mod voluntar, produsele și medicamentele de care au nevoie!”, anunța postarea care a stârnit nu doar vreo două mii de like-uri și de cinci ori mai multe share-uri, ci și pe oameni ca Angela și Adrian să urmeze același exemplu.

Astfel, mișcarea civică s-a împrăștiat în vreo 13 localități din țară. I s-au alăturat de la grupuri informale de cetățeni la alte asociații studențești, cât și grupuri deja existente, alcătuite din oameni determinați.

În urmă cu 12 zile soții Buzuloiu l-au sunat pe Camil Dorofte (persoana de contact de la ACSB). Acesta le-a povestit cum operează ei. „Pe lângă că ne-a oferit logistică, know-how sau să ne spună cum să ne descurcăm în anumite situații, s-a oferit să ne facă și afișe”. Angela a tipărit afișele și împreună le-au lipit prin câteva scări de bloc din Timișoara. După trei zile, li s-a alăturat un fost coleg. Acum, când vorbesc cu ea în fața raionului rece cu mezeluri, deja se strânseseră 22 de voluntari care operau din tot orașul și din împrejurimi, în cadrul acestei acțiuni.

Dar pe măsură ce restricțiile s-au înăsprit, cei doi au decis să nu mai accepte persoanele de peste 39 de ani în echipă. „Asta pentru că intră în categoriile de risc. La fel și persoanele care stau cu copii ori bătrâni, sau cei care intră-n contact cu bătrâni”, îmi explică ea. 

Ajutorul din partea ACSB s-a materializat nu doar prin afișe și schimb de experiență, ci și prin distribuirea de măști și mănuși trimise din Capitală. Fără ele, așa o misiune ar fi irealizabilă și ne-ar pune pe toți în pericol.

„Ne sună români din diasporă pentru a ne ruga să le ajutăm familiile, părinții și bunicii rămași acasă. Sau să ne mulțumească pentru ce facem. Ne-au sunat din Israel, Franța, Italia: «uitați, am făcut eu o listă și vă trimit imediat banii în cont». Slavă Domnului, tehnologie există azi, așa că noi le trimitem bonurile, iar ei ne virează banii și aia e”.

O întreb ce simte când îi mulțumește un copil departe de casă pentru binele pe care l-a făcut pentru părinții lui.

„Sunt chestii ce… ce nu poți să cumperi cu bani în lumea asta. Na, ăsta e unul dintre lucrurile alea.”

Deși sunt trecuți de vremea studenției, cei doi antreprenori ne demonstrează că nu trebuie să fii vreun oengist sau hipiot pentru a face bine. Și că, în momente de criză, numitorii noștri comuni sunt mai puternici decât lucrurile care ne distanțează în cotidian.

Adrian termină cumpărăturile, așa că mergem cu cărucioarele până la mașină.

Primul beneficiar al serviciilor de după prânz ai celor doi este doamna Stelian*, care locuiește într-un bloc nou din nordul orașului. Asta-i zona în care livrează-n ultima vreme soții care au dat startul acțiunii locale. Toți cei 22 de voluntari se împart zilnic în opt subgrupuri separate, fiecare responsabil de operațiuni în cartierele cele mai apropiate de domiciliul membrilor. Un voluntar din fiecare subgrup este șofer. Altul telefonează la plecare beneficiarul și îi comunică banii pe care i-au cheltuit pe cele solicitate.

În timp ce discutăm, pe drum, primesc un e-mail de la DSP Timiș:

„La data prezentului comunicat, la nivelul judeţului Timiş, în carantină instituționalizată sunt 228 persoane pentru care se efectuează verificări pentru a depista dacă au contactat virusul COVID – 19 (coronavirus). Alte 1723 persoane sunt în izolare la domiciliu și se află sub monitorizare medicală”, arată Buletinul Informativ din 25 martie al instituției.

Un pic după ora 14, la zece minute de la apel, sunăm la interfonul doamnei Stelian. Urcăm la etajul patru. Dintr-un recipient mov, cei doi aplică conștiincios dezinfectant pe punga cu cumpărături. Apoi o șterg bine cu hârtie de bucătărie. Beneficiara lăsase banii pe un scăunel din fața ușii. După ce lasă cumpărăturile, Adrian ridică banii de restituit. Bancnotele sunt tratate cu soluție în același fel minuțios ca bunurile puse pe preș, înainte de a fi băgate în portofelul voluntarilor.

Unii beneficiari le lasă bani în plus. Nu doar de rotunjire – căci să dai rest ar fi ilogic sau măcar cu prea multe mutări ineficiente, de tip capră-varză-lup –, ci uneori și sume mai mari, pe lângă. Doamna Stelian, de exemplu, le-a lăsat în plus și bani de motorină. Deschide ușa din nou când ajungem în capătul holului și ne mulțumește.

Doamna Gruici

„Miercuri am făcut plinul”, îmi zice Adrian de la volan. În primele 12 zile combustibilul l-au plătit din propriul buzunar. Mă uit la afișajul de bord. În acest timp, văd c-au făcut aproape 350 de kilometri, majoritatea pentru această activitate.

E trecut de 14:30 iar noi ajungem în fața unei case din zona Mehala. E un cartier mai puțin dens, aproape rustic, aflat la drumul oferit de oraș ca ieșire către Novi Sad (Serbia). După gard și grădină, chiar în fața ușii, cineva ne face cu mâna. E doamna Gruici. Ea se află în autoizolare după ce s-a întors din Marea Britanie. Așa că nu se apropie de noi.

După ce îi lăsăm bunurile și luăm banii, o rog pe Angela să ne pună în legătură. Doamna Gruici consimte s-o sun:

 „Am venit cu avionul din Luton acum două zile. După debarcare, autoritățile care ne-au preluat ne-au pus să păstrăm o distanță de un metru. Am completat declarații pe proprie răspundere. Apoi, cadrele medicale ne-au luat temperatura și au vorbit cu noi. Ne-au întrebat, de exemplu, dacă am tușit sau strănutat în ultima vreme, sau dacă am prezentat alte posibile simptome. Nu ne-au făcut exudatul, că e greu să faci asta într-un aeroport cu atâta lume. După toate acestea, cu recomandarea de autoizolare, ne-au dus cu taxiurile la locurile indicate ca domiciliu în declarație.”

Ea a auzit de tinerii voluntari care i-au lăsat azi necesarele la prag de la medicul de familie. „E pentru prima dată când am apelat la ei și sunt foarte mulțumită. De promptitudine, de calitate, de felul în care au organizat lucrurile”. Dar îmi recunoaște că a avut dubii la început: „Aveam o strângere de inimă. Dai un telefon, transmiți o listă și cine știe dacă te mai caută. În schimb, ce face această echipă e o chestie foarte bună. Iar contactul cu doamna Angela a fost impecabil!”

„Și știți ce?”, ține să adauge doamna repatriată. „Nu neapărat cumpărăturile în sine contează, ci impactul acțiunii, cu toată panica indusă de mass-media, o activitate de genul acesta îți ridică moralul”. Pentru ea nu e atât de important planul material, cât faptul că „nu te simți uitat, izolat” între patru pereți sufocanți.

Doamna Gruici se teme de reacțiile concetățenilor. „Nu vreau să apar în poză. Știu că e trist, dar dincolo oamenii n-au prejudecăți”. Îmi zice că nu vrea să fie privită ca o indezirabilă chiar în cartierul în care s-a născut.

Angela îmi arată în mașină hârtii cu logo-ul unui furnizor de servicii de cablu și internet: „Ne-a dat și bani în plus pentru aceste două facturi. Îi e frică să nu i se taie cablul”, ne spune ea. Convenim că e ok să ne întoarcem la supermarketul de unde am plecat. Nu de alta, dar acolo vrea voluntara să găsească și o piedică pentru patentul care ar lăsa-o pe doamna Gruici și familia sa fără recepție.

Pentru ziua de ieri, cei doi îmi aproximează că la nivelul zonei cvasi-metropolitane toate subgrupurile au făcut vreo cincizeci de livrări. Iar lumea, când îi sună prima dată, rămâne puțin uimită să afle că ei nu cer comision pentru actul ăsta.

Pe drum, soții Buzuloiu îmi povestesc despre o reacție ciudată când au lipit afișe prin scări. „Nici bine n-am apucat să ajungem în capătul străzii, că până ne-am și întors, pentru că cineva dăduse unul jos”.

Dar faptele bune le compensează pe cele demoralizante. Discuția virează către dezinfectantul folosit de ei: „Eu l-am primit pe ăsta săptămâna trecută de la coafeza mea”, îmi vorbește Angela despre recipientul mov. „E dezinfectant medical, dar a zis că ea oricum nu mai are ce foarfece să sterilizeze în perioada asta”. Abia termină fraza și telefonul îi sună pentru o nouă solicitare.

Între timp, Adrian admite că-i puțin supărat pe toată specula din ultimele zile: „În condițiile în care o cutie de mănuși costă 20 de lei, noi am găsit și am fost nevoiți să dăm o sută de lei pe două cutii, cu transport cu tot”. 

Nu-și ascunde nici repulsia față de testarea pe care „mai degrabă nu o face statul” pentru a ști exact cum stăm cu epidemia. Iar dacă vorbim de speculă și testare, inevitabil ajungem să discutăm și despre Clinica Sanador – compania de sănătate privată care a enervat mai tot netu’ zilele trecute, când a anunțat că testează de coronavirus orice doritor contra sumei de 350 de lei.

„Am dus necesare la oameni zilele astea care aproape atât primesc pentru a se descurca pe-o lună întreagă”, îmi spune el. Telefonul soției sale sună din nou.

Domnul Petru

Înainte să ne despărțim îi rog să mă mai pună în legătură cu un beneficiar de-al lor. Ajung seara să vorbesc chiar cu persoana despre care-mi zicea Adrian în mașină.  

Petru are 46 de ani. 375 de lei este ajutorul de handicap pe care-l primește de la stat. Asta după ce și-a trăit copilăria în orfelinat, și-a petrecut o perioadă din viață într-o încăpere care aparține secției de Urologie din cadrul Spitalului Județean, iar de unsprezece ani trăiește într-o locuință socială a Primăriei Timișoara, dintr-un cartier din afara orașului.

„M-au lăsat să dorm la Județean pentru că am lucrat pe administrativ, în asigurarea gestiunii”. Unul dintre medicii respectați ai orașului l-a luat sub aripă. „Tot personalul mă știa drept Petrică – băiatul de suflet al domnului doctor Drăgan”.

Optsprezece ani a lucrat în cel mai mare spital al orașului, dintre care doar vreo nouă cu acte-n regulă.

Apoi au venit necazurile.

A rămas cu un singur rinichi acum vreo treizeci de ani. Mai târziu a suferit și un accident vascular cerebral (AVC). 

Dar, pentru domnul Petru, dr. Drăgan nu a fost singura entitate generoasă din viața lui. O familie stabilită în Germania, care-l ajută cu tratamentele pe propriile asigurări medicale o dată la trei-șase luni, l-a chemat iar la început de martie. Însă pe 15 a fost nevoit să se întoarcă, alungat înapoi în România de o pandemie care înroșea pe harta lumii țară după țară, pulsând tot mai tare, în timp ce numerele creșteau.

„M-am întors din Karlsruhe, de la familia aceea, acum zece zile. Era precis 8:10 dimineața când autocarul nostru intra în țară pe la Vama Nădlac”. După aceea, îmi spune că autoritățile i-au rugat pe pasageri să coboare unul câte unul, o dată la trei minute. Povestește că i-au ținut în vânt, le-au măsurat temperatura, i-au trecut pe la ghișee și le-au recomandat la sfârșit „să vă izolați, care-cum credeți”.

Așa că domnul Petru a decis să facă chiar asta, dintr-un motiv simplu: „Păi așa e și normal!”. Și e conștient că nu a făcut-o doar pentru binele lui. Când îl întreb despre diasporenii întorși care nu respectă recomandările autorităților, îmi zice că astfel de acte de inconștiență ar trebui amendate. „Există oameni care vin din regiuni periculoase dar nu admit asta. Iar medicii mor în spitale”.

Petru are dreptate să se teamă. Conform unui sondaj recent INSCOP, „40% dintre români consideră că riscul de a fi infectați cu coronavirus este mic sau inexistent”. Mai mult, 18,9% dintre repondenți consideră că pentru ei nu există „niciun risc să se infecteze”. Așadar, aproape o cincime dintre cei cu care împărțim țara nu arată nicio îngrijorare față de ceea ce politicienii altor state au descris ca fiind „cea mai mare provocare a vieților noastre”.

Iar pentru oameni precum copilul de suflet al doctorului Drăgan, diferența dintre indolența și seriozitatea semenilor săi poate fi direct cea dintre viață și moarte.

Îl întreb cum a aflat de acțiunea voluntarilor care distribuie necesare. „În perioada autoizolării, o prietenă și fostă colegă care mă mai ajută a citit pe internet despre ce fac acești tineri”. Așa au intrat în contact Petru și soții Buzuloiu. De vreo patru ori au venit ei să-l aprovizioneze. Apoi alți voluntari, pe măsură ce echipa s-a mărit și a operat tot mai mult pe principiul proximității și al eficienței.

În situația lui, voluntarii timișoreni au ales să meargă și când acesta nu i-a sunat. Poate mai aveau un fruct sau o pâine-n plus. „Am fost foarte mulțumit de ajutorul primit. Dar eu sunt o fire așa, mai sensibilă. Mi-e și rușine să tot sun, când toată lumea are necazurile astea”.

Locuința socială a domnului Petru nu are apă caldă și nici încălzire, în ciuda multiplelor solicitări pe care le-a făcut administrației.

„O să vină ierni din alea grele când o să ne-nghețe Dumnezeu în casă. Și nimeni n-o să știe de noi. Bine măcar că am căsuța asta. Când o fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, asta e. Să-i mulțumim lui Dumnezeu că suntem toți sănătoși și să ne scape de această pandemie”, se roagă supraviețuitorul AVC-ului. „Toată planeta s-o vindece și s-o scape, să nu fie alte minuni.”

Seara o întreb pe Angela câte comenzi au pentru ziua următoare. Îmi spune că deja sunt programate zece vizite, însă grosul solicitărilor vine de dimineață. Nu știe, însă, să-mi zică dacă va trece cineva și pe la Petru.

„Eu îl întreb cam o dată la două zile dacă mai are nevoie de ceva.
El, săracul, nu cere nimic, niciodată”, îmi răspunde voluntara.

Dacă vrei să ușurezi munca pe care o fac oamenii ăștia la nivel național, poți face o donație în contul ASCB:

RO26RNCB0073090784990001 – Asociația Studenților la Construcții din București

Dacă dorești ca donația ta să meargă direct spre echipa timișoreană, precizează „pentru Timișoara” în nota de transfer.

Au contribuit

  • Fotografii de autor
  • Editor: Mihnea Mihalache-Fiastru
  • Cap limpede: Ștefan Mako


Participă la conversație