Text

Cum erau campaniile electorale înainte de Internet

publicat pe 21.11.2019
La începutul anilor ‘90, candidații se întâlneau în paginile ziarelor sau la televizor pentru dezbateri electorale. În 1992, politicienii care s-au calificat în turul al doilea la alegerile prezidențiale s-au bătut pe micile ecrane patru seri la rând, iar oamenii au urmărit seară de seară campionatul de promisiuni. În 1996, jurnaliștii Adevărul au adus toți candidații din primul tur al prezidențialelor în redacția lor, le-au pus „peste o mie de întrebări” și în următoarele zile au publicat discuțiile din redacție. 

Pe internetul românesc nu există o arhivă publică și gratuită a presei din anii ‘90. Publicațiile stau în arhivele bibliotecilor și, odată cu ele, istoria alegerilor prezidențiale. Am mers la Biblioteca Centrală Universitară să văd cum au fost primele campanii electorale pentru președinție și am pozat câteva mii de titluri din ziarele vremii. 

Ce probleme aveau oamenii în timpul campaniei electorale, ce puneau pe masă, se temeau de crima organizată sau de corupție, știau să voteze? Am făcut o selecție a titlurilor publicate în campaniile dintre 1990 și 2000 și, în loc să iasă un material despre președinți, a ieșit un material despre:

1990


Alegerile din anii ‘90 s-au întâmplat după jumătate de secol în care Partidul Comunist Român a fost singura opțiune politică. Cine voia altceva își punea în cap și Partidul, și Securitatea.
Pentru prima oară, oamenii aveau dreptul să nu voteze partidul unic, dar pe stomacul gol. 

1990


Potrivit datelor pe care le are Institutul Național de Statistică, un om mânca în medie cam 60 de kilograme de cartofi pe an. Un englez consuma cam 105. Noi am ajuns la cantitatea asta abia după ce am intrat în Uniunea Europeană, 17 ani mai târziu.

Pe atunci, românii beau și bere de două ori mai puțin. Și case mai puține aveau votanții. În toată țara, în același an, erau 5,3 milioane de locuințe pentru toată lumea, față de cele aproape 9 în care stăm astăzi. În sărăcia acelor vremuri, oamenii nu știau mai nimic despre procesul de votare. 
Aveau de ales pe cineva în locul dictatorului Nicolae Ceaușescu.

În București, oamenii au început să se plângă de mizeria de pe străzi. În acea vreme, primarul de-acum al Capitalei, Gabriela Firea, încă locuia în orașul natal, Bacău, Sorin Oprescu era doar un chirurg, iar Traian Băsescu nu omorâse câinii de pe străzi. 

1990


Oamenii nu știau mai nimic despre sistemul de votare, iar ziarele îi educau pe alegători ca pe niște copii care mergeau în clasa I la școala democrației.

1990


O parte dintre titlurile pe care le-am ales pentru această colecție sunt scrise de aceiași oameni care au fost ziariști și înainte de Revoluție, când lucrau la Scînteia, unde erau colegi de redacție cu Florea Ceaușescu, fratele dictatorului, sau la Flacăra lui Adrian Păunescu. Printre semnatarii anilor se numărau și Sorin Roșca Stănescu sau Cornel Nistorescu, pe când scriau știri sau reportaje, fără să fie încă oameni de afaceri.

Număr de număr, jurnaliștii se făceau între ei comuniști sau securiști. În lipsa unei tradiții a presei, reporterii își exersau libertatea de exprimare fără să fie întotdeauna clar dintr-un text ce e adevărat, fals, ce e o informație și ce e doar o părere a reporterului.

1990


Cine a votat la alegerile prezidențiale a avut trei opțiuni. După Revoluție au fost înființate 80 de partide, însă doar trei au strâns o sută de mii de semnături pentru candidații lor. Acum, candidații trebuie să strângă de două ori mai multe semnături, deși în țară sunt mai puțini votanți.

1990


Prima opțiune: Ion Iliescu. Pe atunci în vârstă de 60 de ani, fostul membru de rang înalt al Partidului Comunist Român (PCR), era cea mai proeminentă figură publică, pentru că a luat puterea de la Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena. 
Încă din timpul Revoluției a înființat Frontul Salvării Naționale, organizație care a devenit mai apoi partidul străbunic al PSD.

FSN a condus țara până la alegerile din 20 mai, alături de o parte dintre figurile publice ale zilei, care s-au detașat de organizație când a devenit un partid politic.

1990


Atunci au îmbobocit trandafirii de pe stema partidului pe care îl conduce astăzi Viorica Dăncilă. Iliescu i-a plantat și erau peste tot, în ziare, la televizor, pe ziduri sau în discursuri.

1990


Contracandidatul lui Iliescu cel mai bine cotat în sondaje era Radu Câmpeanu. Fusese șeful tineretului liberal înainte de Al Doilea Război Mondial și reprezenta Partidul Național Liberal (PNL), care a câștigat ultimele alegeri libere dinainte de conflictul care a rearanjat granițele europene. 

Câmpeanu a făcut pușcărie în timpul comunismului pentru ideile sale și apoi a emigrat în Franța, iar după Revoluție s-a întors în România să candideze la președinție.

1990


Cel de-al treilea candidat la alegerile din 1990 era Ion Rațiu, fost diplomat român care a plecat din țară în Marea Britanie înainte să vină la putere comuniștii. Acolo a făcut afaceri, jurnalism și activism pentru drepturile românilor prinși în spatele Cortinei de Fier. El reprezenta Partidului Național Țărănesc - creștin și democrat.

Ca și pe Câmpeanu, pe Rațiu, feseniștii îl acuzau că nu a îndurat comunismul dur din România, mai precis, că nu a fost solidar cu ei. Votanții FSN îl acuzau că nu a mâncat salam cu soia în Republica Socialistă, ci cappuccino și croissant în Occident.

După jumătate de secol în Anglia, vorbea limba română cu accent britanic, deci nu își iubea țara după standardele de astăzi ale șefei prim-ministrului Viorica Dăncilă. Accentul și papionul lui, pe care feseniștii le-au blamat în campanie, i-a făcut pe oameni să creadă că e cam burghez pentru votul lor.

1990


La urne au venit 85,16% dintre românii cu drept de vot, scria ziarul „Azi”, publicație plină de trandafiri, care-l îndrăgea pe Iliescu. 

Pe 20 mai, în ziua alegerilor, au fost cozi uriașe de care nu s-a plâns nimeni. De data asta era coadă la democrație, nu la mâncare, ca în comunism. Statul la coadă a fost un moment de mândrie.

1990


Reporterii de la Libertatea, care se descria atunci ca fiind „primul ziar liber al Revoluției române”, scriau că opt județe au avut prezență de 100%. Capitala a scos cel mai slab scor, cu doar 75,7% dintre bucureșteni prezenți la urne. 

Secțiile și-au prelungit programul ca să voteze cât mai multă lume. La București, urnele au mai stat deschise cam cinci ore și jumătate. În Giurgiu și Timiș, patru ore.

Și corespondentul „The New York Times” a scris despre posibile fraude, dată fiind prezența ridicată la vot, iar un raport semnat de 71 de observatori de vot străini a consemnat „nereguli serioase”.

1990


Țărănistul Rațiu și liberalul Câmpeanu n-au adunat voturi nici cât Viorica Dăncilă și Dan Barna, deși atunci s-au dus la vot aproape 15 milioane de români, față de cei 9 milioane din 2019.

„Nu-mi pot imagina că poporul român a votat în proporție de 83% cu domnul Iliescu”, a spus Rațiu după primele sondaje și a adăugat că „avem nenumărate dovezi că rezultatele sunt frauduloase, s-au construit urne noi declarându-se că cele existente erau prea pline. Ce s-a introduse în acestea, noi nu știm. Multe buletine erau gata ștampilate cu Votat, se pare că unele persoane decedate au fost utilizate în acest scop”.

1990


Ion Iliescu a primit într-un singur tur peste 12 milioane de voturi. Prezența uriașă la alegeri și procentul de peste 85% cu care a câștigat fostul lider comunist pe 20 mai au marcat ziua în folclorul politic național. De-atunci, 20 mai e știută ca „Duminica orbului”.

1992


Oamenii nu mai aveau stabilitatea locului de muncă din comunism. Sistemul de pensii și cel al alocațiilor pentru copii încă era șubred, iar banii nu le ajungeau de la o lună la alta. Potrivit datelor de la Institutul Național de Statistică, românii se hrăneau cu mai mult alcool decât cu mâncare. 

Economia o lua la vale. Dacă în 1991 erau 300 de mii de șomeri în țară, în anul următor, după ce au început privatizările și oamenii au învățat  cuvântul „faliment”, numărul lor se apropia de un milion. 

1992


Micii întreprinzători dădeau piept cu inflația, cursul valutar haotic și toanele pieței libere. Dacă în 1990 salariul mediu era de 3.381 de lei, doi ani mai târziu trecea de 20 de mii de lei. Asta nu însemna că ei câștigau mai mult și trăiau mai bine, ci doar că valoarea banilor pe care îi primeau scădea. 

1992


Ziariștii erau homofobi, rasiști și naționaliști.

1992


Între timp, votanții nu se plictiseau - începeau să se teamă de crimă organizată.

1992


Președintele Iliescu a fost detronat de la conducerea propriului partid, Frontul Salvării Naționale, pe care l-a preluat Petre Roman, primul prim-ministru de după Revoluție. Iliescu și-a făcut rapid alt Front, FDSN, adică Frontul Democrat al Salvării Naționale, partid bunic al formațiunii conduse astăzi de Viorica Dăncilă.

1992


Țărăniștii și liberalii erau deja conștienți că nu se pot bate pe cont propriu cu popularitatea lui Iliescu, așa a apărut Convenția Democrată Română.

Varianta lor: Emil Constantinescu, un geolog care făcea un titlu de glorie din decența sa. Ziarele l-au tratat ca atare.

1992


Înainte de alegeri, Ion Iliescu și Emil Constantinescu s-au confruntat la televizor într-un maraton de dezbateri. Iliescu a propus două runde, contracandidatul său a plusat până la trei, iar, până la urmă, s-au duelat în idei politice și promisiuni de patru ori, patru seri la rând.

1992


Ziarele au scris că prima tură de dezbateri a fost „cea mai urmărită emisiune TV” din scurta istorie a libertății de exprimare românești. 

1992


Ziarele au scris că prima tură de dezbateri a fost „cea mai urmărită emisiune TV” din scurta istorie a libertății de exprimare românești. 

1992


Peste 12 milioane de votanți s-au dus la urne în turul al doilea, cu trei milioane mai puțini decât în 1990. Fără să știe ce vremuri urmau să vină, presa a vorbit despre „absenteism”.
După finală, turul al doilea din 27 septembrie, rezultatele s-au lăsat așteptate zile în șir, deși, pentru prima oară numărătoarea se făcea cu tastatura, nu cu creionul.

1996


Economia României era din ce în ce mai șubredă de la an la an. Dacă în 1990 salariul mediu era puțin peste 3.000 de lei, moneda națională s-a devalorizat atât de grav în șase ani, încât oamenii încasau în medie 321.000 pe lună. 

1996 e anul în care actorul Mircea Diaconu, care a jucat în filme ca „Filantropica” sau „Mere roșii”, candidat la prezidențiale în 2019, a intrat în politică cu Partidul Democrației Sociale din România (PDSR).

PDSR a apărut în 1993 după ce FDSN, partidul lui Ion Iliescu, a absorbit mai multe partide mici parlamentare -Partidul Republican, Partidul Cooperatist, Partidul Solidarității Sociale și Partidul Socialist Democratic din România. Din cele cinci partide a apărut PDSR, partidul tată al formațiunii conduse azi de Viorica Dăncilă. 

1996


La vremea aia nu existau Funky Citizens sau Geeks for Democracy, așa că doar Internele stăteau cu ochii pe urne și buletinele de vot. De atunci, treaba s-a complicat și mai tare pentru că numărul de secții a crescut cu încă opt mii, iar suspiciuni de fraudă există și azi.

1996


Nimeni nu-l mai iubea pe fostul președinte. La Craiova, cât Ion Iliescu era la un spectacol de teatru în turneul său electoral, studenții l-au blocat în Teatrul „Marin Sorescu”.

1996


Când s-a dus Constantinescu la Craiova, a fost sărbătoare.

1996


Candidatul CDR și-a lansat campania electorală în județul Iași, la Ruginoasa, comuna unde și-a avut reședința fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza. Acolo, alături de Varujan Vosganian și alți colegi de coaliție, a făcut o baie de mulțime și s-a băgat în horă cu localnicii. A plecat cu brațele pline de crizanteme și s-a oprit în următoarea comună, la piață, în drumeția sa în care a cules voturi de la țăranii care ar fi trebuit să o ducă mai bine dacă l-ar fi votat pe el, „un om simplu”.

1996


Ziarele încă nu mimau foarte bine obiectivitatea și mai toate îl susțineau pe Emil Constantinescu. „Evenimentul Zilei”, publicație condusă de Ion Cristoiu, a publicat această fotografie pe prima pagină în timpul campaniei electorale:. 

1996


Lumea îl susținea pe Emil cel simplu și îl hulea pe Ion Iliescu. 

1996


Unele lucruri nu s-au schimbat.

1996


Dezbaterea electorală a fost mai puțin palpitantă decât în 1992, deja oamenii erau învățați cu democrația, iar la televizor puteai deja  să schimbi canalul.

1996


Într-una dintre dezbaterile electorale în care cei doi prezidențiabili s-au ciocnit, Emil Constantinescu, după un zâmbet gol de câteva secunde, l-a întrebat pe contracandidat: Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?
Iliescu a evitat răspunsul direct, spunând că se trage dintr-o familie de oameni credincioși. A doua zi, o investigație „Ziua”, publicație care nu mai există astăzi pentru că ziariștii angajați acolo îi investigau pe politicieni ca să-i șantajeze, l-a pus la punct pe președinte.

1996


Mai multe investigații de presă l-au zguduit pe candidatul PDSR.

1996


Una dintre investigații a apărut în ziarul „Evenimentul Zilei”. Reporterii au observat în afișele electorale ale candidatului PDSR un ceas care valora cât 3 apartamente în București.

1996


Iliescu era constant ilustrat de presă ca parte a fostului regim comunist, apropiat geopolitic mai degrabă de Moscova. De partea cealaltă, Emil avea susținere din Occident.

1996


Discuțiile despre orientarea geopolitică a României, spre Est sau Vest, au ocupat un rol central în dezbaterile electorale. 

1996


Rezultatul alegerilor din 1996 a vuit în presa românească sub sloganul „Revelionul democrației”.

1996


Tabăra PDSR a intrat în doliu, iar Adrian Năstase punea ochii pe scaunul lui Ion Iliescu.

2000


Vreme de patru ani, țara a fost condusă de „Emil cel obișnuit”, imagine publică apropiată de cea a președintelui „normal” pe care îl avem astăzi. Constantinescu, alături de guvernele Convenției Democrate Române, Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu, n-au condus România în cea mai prosperă perioadă a ei. 

2000


În cei patru ani sub CDR,  criza economică profundă i-a făcut pe români să deteste politica și politicienii.

Abia în 2000 finanțele publice au început să se dezghețe și oamenii să-și cumpere mașini, case și calculatoare. 

2000


Cei mai importanți candidați au fost senatorul PDSR Ion Iliescu, întors cu forțe proaspete din opoziție, la 70 de ani; Mugur Isărescu, tehnocratul de la Banca Națională care redresase economia în ultimul an al guvernării CDR; și Corneliu Vadim Tudor, un politician de extremă dreapta, lider al Partidului România Mare.

2000


Viitorul Patriarh, ÎPS Daniel, pe atunci șef peste bisericile Moldovei, era foarte implicat în politică. În primul tur de scrutin l-a susținut pe Mugur Isărescu pentru că era nepot de preot, iar în turul al doilea l-a sprijinit pe Iliescu pentru că a reintrodus după Revoluție predarea religiei în școli, și a redat Bisericii Ortodoxe terenuri agricole, păduri și case de patrimoniu.

2000


La începutul campaniei, sondajele arătau că Mugur Isărescu conducea în cursa pentru turul al doilea, iar Vadim părea că nu are șanse. Iliescu, „sărac și cinstit”, conducea în toate sondajele, iar singura bătălie se ducea pentru poziția a doua.

2000


Rasismul de care erau capabili jurnaliștii de la publicațiile quality în timpul campaniei electorale a rămas la același nivel ca după Revoluție când „Azi”, publicația de casă a FSN publica materialul revelator: „Există romi!”.

2000


Cât Mugur Isărescu vorbea despre inflație, principii, indicatori și politici economice, și încerca să fie carismatic în discuții cu muncitorii, Vadim i-a luat-o înainte și a intrat în turul al doilea cu Iliescu.

2000


Între primul și al doilea tur de scrutin, țara a fost cuprinsă de o panică generală. 

2000


Odată cu alegerile prezidențiale, au fost și cele pentru Camera Deputaților și Senat. 
Partidul România Mare a scos un scor bun și la parlamentare. Corneliu Vadim Tudor i-a băgat în Casa Poporului pe îndrăgiții interpreți de muzică populară Ion Dolănescu și Irina Loghin, dar și pe tânăra speranță a politicii românești, o jurnalistă din Craiova, Lia Olguța Vasilescu, pe fostul milițian Mitică Dragomir și pe fiica poetului Tudor Arghezi.

În total, România Mare a împins în Parlament 84 de deputați și 37 de senatori.

2000


Presa a săpat adânc în istoria publicistică a lui Corneliu Vadim Tudor și, cu ocazia calificării în turul al doilea, i-a fost republicată și arta poetică.

2000


Alegerile din 2000 au adus la urne cei mai puțini alegători de când oamenii nu erau obligați să îl voteze pe Nicolae Ceaușescu.

2000


Citind ziarele vremii, despre Ion Iliescu nu părea că sunt multe lucruri negative de spus în comparație cu cele despre liderul PRM. În 2000, era „aproape de oameni” și susținea că țărăniștii și liberalii au distrus România.

2000


În ziua alegerilor, președintele Constantinescu a fost atacat cu o călimară de către un extremist din partidul lui Vadim. Presa a scris că în 1996 îl votase pe candidatul CDR și patru ani mai târziu era dezamăgit de cursul economiei.

2000


În turul al doilea, Corneliu Vadim Tudor a primit mai puține voturi decât a obținut în primul și de atunci tot votăm răul cel mai mic.

Au contribuit

  • Text & documentare: Victor Ilie
  • Design: Alex Munteanu
  • Developer: Virgil Bugnariu
  • Grafică: Adriana Simion
  • ERATĂ:
  • Dintr-o greșeală de documentare, într-o variantă anterioară a acestui material am scris că Ion Rațiu „era președintele” PNȚ-CD, când această poziție era, de fapt, ocupată de Corneliu Coposu.
  • Surse:
    România Liberă - Aprilie, Mai 1990 
    Libertatea - Aprilie, Mai 1990 / Septembrie, Octombrie 1992 
    Azi - Aprilie, Mai 1990 / Septembrie, Octombrie 1992 
    Evenimentul Zilei - Octombrie, Noiembrie 1996 / Noiembrie, Decembrie 2000 
    Adevărul - Octombrie, Noiembrie 1996 / Noiembrie, Decembrie 2000
    Ziua - Octombrie, Noiembrie 1996 / Noiembrie, Decembrie 2000
  • Arhiva Bibliotecii Centrale Universitare - Carol I, București

Salut! Respectăm intimitatea, așa că nu îți traficăm datele. Citește Politica de confidențialitate pentru detalii.