Feature

Ție cine îți duce doctorul la școală?

Mii de mailuri ajunse în posesia Inclusiv arată influența pe care o au banii marilor companii farmaceutice asupra sistemului medical.

publicat pe 20.10.2019

lectură de 14 minute

hero

9 mai 2003. București. E joi, abia trecut de miezul nopții. O aeronavă Lufthansa aterizează pe aeroportul Otopeni, iar echipajul anunță 11 grade Celsius și cer senin. Avionul vine din Munchen. La bord e și un corporatist de 42 de ani, care se întoarce acasă. 

Poliția de Frontieră îl trage deoparte pentru un control amănunțit.

În bagajul de mână găsesc un purcoi de bani: 140.000 de dolari și aproape o mie de euro. Polițiștii confiscă tot și anunță presa că ar putea fi vorba despre un traficant de droguri.

15 ani mai târziu, am aflat pentru ce erau banii. 

Erau pentru educarea medicilor.

Am vorbit cu studenți, rezidenți, doctori, farmaciști, universitari, avocați, polițiști, procurori, funcționari din Sănătate, angajați din companii farmaceutice și pacienți ca să înțeleg de ce îi plătesc producătorii de medicamente pe medicii care ne tratează și ce efecte pot avea aceste plăți asupra sănătății noastre. 

Așa a apărut acest documentar audio de 45 de minute, „De ce dăm șpagă”, partea a doua a podcastului cu același nume.Am publicat primul episod în luna mai, când, alături de Luiza Vasiliu, am încercat să aflăm de ce, noi, pacienții îi plătim pe doctori. Îl poți asculta aici, dacă n-ai făcut-o deja, dar ordinea în care treci prin ele nu strică povestea. Pacientul îl plătește pe doctor pentru că se simte inferior în fața lui. În al doilea episod, cine-l plătește pe doctor se simte superior față de el.

O scurgere de informații din biroul local al Hoffmann La Roche, cel mai mare producător european de medicamente, a ajuns la mine și m-a ajutat să înțeleg subteranele acestei industrii. Mii de mailuri interne ale angajaților din birourile de la București din 1999 și până în 2015. 

Vorbesc între ei despre „bani negri”, explicit despre „șpăgi”, cine le merită și cine nu, în funcție de câți pacienți poate oferi companiei. Doctorii sunt „vânzători”, „clienți” sau „parteneri”, iar suferinzii nu-s decât liste de CNP-uri și coduri interne, sortați după ce pastile înghit, nu după bolile de care suferă.

Documentarul, însă, nu e doar despre această companie, despre un doctor sau un pacient anume. Ilustrează felul în care agenții de vânzări și medicii și-au dat mâna în ultimele decenii, cum au modelat sistemul de sănătate și educația medicilor din România. 

La 30 de ani de la Revoluție, acest material audio spune povestea tranziției în sistemul medical, perioadă în care oamenii, că-s doctori sau șefi de spitale, au fost ușor de cumpărat. Companiile și-au crescut veniturile din fondurile publice, iar cei care le-au ajutat au fost recompensați pe măsură. 

Aceștia din urmă ne tratează pe noi, cei care mergem în fiecare an în spitale fie că avem boli incurabile, o gripă sau un accident de mașină. Și nu suntem puțini: în fiecare an milioane de români stau internați măcar o noapte într-un spital, iar alte milioane merg la Urgență.

Ca multe povești, și aceasta începe de la școală

Universitatea de Medicină și Farmacie din Capitală, cea mai mare din țară, are o bibliotecă care valorează sub două milioane de euro. Dacă pun pe masă salariile pe un an și tot ce au în conturi, cei șapte doctori care conduc universitatea, rectorul și prorectorii (fără decani), își permit să cumpere toate cărțile cu banii jos și să le ducă acasă.

Nici la Tîrgu Mureș nu cad bibliotecile pe studenți, rectorul de-acolo a încasat de la instituția pe care o conduce de patru ori mai mult decât a cheltuit universitatea lui pe cărți în același an. 

După ce termină facultatea, un absolvent e medic doar teoretic. Ca să devină și practic, trebuie să muncească alături de specialiști cu experiență. Adică să fure prin practică meseria pe care o știe în teorie din cărți. 

Nu sunt plătiți pentru toate orele prestate în spital, dar sunt obligați să învețe, ca să poată deveni doctori cu acte în regulă. Tot procesul durează între trei și șapte ani, în funcție de specializare. La final devin specialiști după încă un examen greu pentru care unii se izolează în studiu și luni de zile. Și nu prea mai au timp să facă și altceva. 

Când stau în spital peste program, se cheamă că stau de gardă, iar rezidenții nu sunt plătiți pentru asta decât dacă directorul decide să rupă din banii de pastile pentru pacienți. 

Cum doctorii specialiști au plecat cu zecile de mii din țară în ultimii ani, statul se bazează din ce în ce mai mult pe rezidenți neplătiți pentru nopțile nedormite din spitale. În 2012, Ministerul Sănătății scotea la concurs două mii de locuri pentru rezidenți în spitalele de stat, iar până în 2018 numărul lor se dublase. 

Anul acesta, în 2019, rezidenții nici nu știu clar când se ține. Au intrat în grevă cerându-le politicienilor să nu „pună în pericol viitorul unei întregi generații de viitori medici, farmaciști și medici stomatologi”. 

Doctorii nu se opresc din învățat niciodată

Nici după această perioadă numită rezidențiat. Fiecare doctor trebuie să stea cu burta pe carte până iese la pensie pentru că medicina evoluează constant. 

Cei care se pensionează astăzi au învățat în școală că forme dure de leucemie, cancere, hepatite sau HIV nu pot fi vindecate sau ținute în frâu. Acum, bolile cu care munceau în tinerețea lor pot fi tratate sau, dacă nu, pacienții pot avea o viață normală cu ele, dacă se țin de tratament. 

Știința - farmaciști, chimiști sau fiziceni - află constant lucruri noi, cum să trateze și să prelungească viața corpului nostru.

Ca să țină pasul cu medicina, un medic trebuie să învețe continuu. Se cheamă Educație Medicală Continuă (EMC) și e musai să adune anual câte 40 de puncte EMC. Cine nu face norma, își pierde dreptul de liberă practică și nu mai are voie să pună mâna pe parafa de rețete.

Cum statul român, fie că-l cheamă Ministerul Sănătății, Facultatea de Medicină sau Spitalul Universitar, nu se omoară cu educația continuă a medicilor, altcineva se ocupă de asta. 

Corporatistul prins pe Otopeni cu un bagaj de bani nedeclarați, a fost ani de zile unul dintre cei care a investit constant în educarea medicilor care ne tratează. 

Cu acei 140.000 de dolari și o mie de euro, însă, nu plănuia să cumpere cărți pentru Universitățile de Medicină și Farmacie sau să îi plătească pe rezidenții care fac voluntariat noaptea în spitale. 

Atunci cine sunt cei care se ocupă de educație?

O corporatistă panicată îmi scrie pe Wickr, o aplicație de mesagerie criptată pentru telefoane mobile, despre care i-am explicat că e mai sigură chiar și decât pe email, dar tot se teme că ar putea fi identificată de colegi. Inspirată de celebra sursă Deep Throat din scandalul american Watergate, și-a făcut un cont tot cu Deep. 

Altă sursă, dintr-o companie diferită, îmi scrie doar pe Signal, altă aplicație criptată. E speriată că o vor decripta colegii ei de la IT despre care știe doar că-s „foarte tari”, așa că vorbim pe îndelete doar când ne vedem. De fiecare dată, la două-trei județe distanță de locuința ei, când vizitează medicii din regiunea care i-a fost repartizată. Se teme că în orașul ei ar putea să ne recunoască cineva.

O reprezentantă medicală a unui alt mare producător de medicamente îi ascunde până și logodnicului că se vede cu mine ca să îmi deschidă pe ascuns ușile și calculatoarele angajatorului său. 

Toți se tem. Ăsta-i filmul în care joacă angajații din companiile farmaceutice.

La fel, și la Hoffmann La Roche, cel mai mare producător european de medicamente. O angajată a avut curajul nesăbuit să scoată din companie mai multe mailuri ale șefilor ei. 

O parte dintre aceste mesaje, din perioada 1999 și 2015, au ajuns la mine. După ce le-am citit, m-am trezit în mijlocul unei povești pe care nu știam de unde s-o apuc și unde s-o termin: plăți către șefi ai Sănătății, de la Casa de Asigurări, viitori miniștri sau angajați din minister, funcționari, liste cu doctori plătiți cu contract sau fără, numerar sau prin bănci, plăți obscure către asociații și fundații care fac medicină pe la colțuri.

Au ajuns la mine contracte, conturi, bilete de avion, planuri scrise și desenate, emailuri, care să justifice și să demonstreze cu acte și fapte un haos pe care nu l-ar putea contrazice nimeni; nici miniștrii, nici corporatiștii, nici doctorii și cu atât mai puțin pacienții.

Hoffmann La Roche își are sediul central în cea mai înaltă clădire din Elveția. E un colos de sticlă și metal în contrast cu orașul plin de catedrale și căsuțe vechi de peste patru cinci secole. Din Basel, unul dintre cele mai bogate orașe din lume, compania a ținut în spate știința medicală ani de zile, alături de alți giganți din industrie. 

Îi datorăm până și producția industrială de vitamine. Acum nu pare mare lucru, procesul de sinteză se învață în anul doi la Farmacie, dar în anii ‘50 Hoffmann La Roche a produs primele kilograme de vitamina C, apoi B-urile. În anii ‘80, cercetătorii lor au dus o bătălie decisivă cu virusul HIV, care astăzi nu mai e un ucigaș atât de feroce. Tot datorită medicamentelor Roche, astăzi se tratează forme de cancer odinioară letale. Iar compania continuă să investească în tehnologii care vor schimba felul în care ne raportăm la această boală.

Documentarul nostru spune o poveste sistemică, nu povestea acestei companii.

Așa că acest material e despre oamenii de vânzări, cei care au scris mailurile care au ajuns la mine.

Când am început să caut cine sunt oamenii care au trimis sau primit mesajele, ce afaceri au, ce prieteni au, mi-am dat seama că ei nu erau oamenii Roche, de fapt. Migrau de la o companie la alta. Aceiași oameni au lucrat sau lucrează pentru Abbvie, GlaxoSmithKline, MSD, Pfizer, AstraZeneca, Sanofi și alți producători de medicamente.

Angajații români ai acestor companii nu sunt responsabili de știință, de cercetare și inovație, ci de vânzări. Corporatistul de pe Otopeni era unul dintre ei, lucra pentru Hoffmann La Roche și banii erau pentru doctori, iar în podcast veți afla mai multe despre transporturile ilegale de numerar. Înainte să ajungă la Hoffmann La Roche a lucrat pentru o companie care distribuia pastă de dinți, șampon și săpun.

Reprezentanții companiei elvețiene de farmaceutice au refuzat să stea de vorbă cu noi pentru acest material. Ne-au transmis că nu mai au mailurile din acea perioadă, pentru că au schimbat sistemul informatic, iar arhiva s-a pierdut. Acum sunt alți oameni la butoane. Dacă am găsit ceva ilegal, totuși, să ne ducem la Poliție.

De asta nu apare numele vreunui angajat în acest podcast. Ei contează mai puțin. Pentru că mai important decât cum îi cheamă, e felul în care acționau, mecanismele în care se învârteau. Cum s-au comportat ei în anii 2000 e reprezentativ pentru felul în care s-au raportat agenții de vânzări la medici. 

Cum îi duc companiile pe doctori la școală

Imaginați-vă că medicii sunt niște elevi, unii silitori, alții mai leneși, unii cu părinți bogați și bani pentru ore suplimentare, alții, doar cu caiete. Iar în cancelarie stau companiile. Profesorul Roche predă Biologie, doamna GlaxoSmithKline, Fizică, profa Sanofi ține cursurile de Franceză, iar domnul Novartis, pe cele de Chimie.

Dacă ar exista această școală, ar fi, poate, una dintre cele mai discriminatorii pentru că nu toți elevii sunt primiți în clasă, la orele de curs, ci doar cei în care industria farmaceutică cred că merită să investească.

Doctorul Florin Chirculescu, sindicalist și scriitor, șeful Secției de Chirurgie Toracică de la Spitalul Universitar, spune în episodul 2 al podcastului „De ce dăm șpagă” că la cursuri ar trebui să intre toți elevii. 

„Cunoașterea trebuie să difuzeze în mod omogen în toată masa medicilor.”

Cum ar fi ca profesorii să facă cursuri suplimentare doar pentru cei care le dau cadouri frumoase ori cotizează mai mult la „fondul clasei”. Așa funcționează sistemul de educație al industriei farma.

Cei mai buni elevi sunt doctorii care prescriu cum le dictează compania și instruiesc, la rândul lor, alți colegi. Ei sunt cei care au voie la cursuri și în vacanțe. Iată cum funcționează această discriminare.

Un angajat al unei companii farmaceutice îmi scria în vara lui 2018:

„Noi, cei din teren, facem segmentarea. Medicii sunt clasificați A, B și C. Asta reprezintă potențialul lui. [...] un medic A1 e regină. Are mulți pacienți cu cazuistica, iar la peste 50% prescrie produsul meu.”

E ca un joc de strategie.

„La congresele de peste ocean merg doar cei cu multe prescripții lunare, la cele europene următorii, iar la cele interne câțiva dintre ăștia mici. Dar aceasta e practica națională din partea tuturor firmelor de medicamente.”

Pentru doctori e esențial să fie la curent cu noutățile din medicină, iar participarea la congrese e printre cele mai eficiente metode de a face asta.  

Doar că la congresele cele mai mari merg prin rotație aceiași doctori, cei de calibru A, iar asta se întâmplă pentru că ei, la rândul lor, pot influența prescripțiile celorlalți colegi. 

Angajata Roche explică în documentarul audio cât de importanți sunt medicii de tip A:

„Eu, ca producător, am un produs nou pe care vreau să îl lansez în mediul cel mai înalt academic. Nu mă duc la medicii de familie să lansez un produs revoluționar pentru SIDA, să zicem. Ei vor fi: «wow!», «ce tare!», «ce frumos!», dar toți se întorc către domn’ profesor: el ce zice, e de acord sau nu e de acord? 

Firește, la baza asta se întâmplă, el dă o direcție de opinie, normal. Acei medici, C sau B, care n-au apucat să meargă la congrese, când a venit domn profesor de-acolo și a zis că ăsta-i medicamentul, ăsta face bine și e perfect, evident că se duc pe mîna lui. 

Vă dați seama că n-am nici un interes să cresc nivelul de cunoștințe unui medic de nivel C, cât timp el n-are nici un impact asupra bugetului. După ce că-s bani puțini, el nici nu poate să influențeze, să decidă o prescripție.”

Cum statul nu prea investește în formarea continuă a doctorilor, o fac companiile, în acest mod. 

Cei mai mulți medici din România, circa un sfert, au practicat și practică medicina de familie. Industria nu investește în medicii de familie nici 5% din totalul banilor pe care îi pune pe masă pentru educație.

De ce? Pentru că medicii de familie arareori pot prescrie medicamentele scumpe ale marilor producători. Ei identifică problema și trimit oamenii la medici specialiști - reumatologi, oncologi, hematologi sau infecționiști. 

Dintre toate afacerile pe care le-am găsit în bucătăria internă a companiei, cel mai mult m-a fascinat o bibliotecă cu lucrări științifice pe care n-am reușit să le găsesc nicăieri. Am căutat în cele mai populare baze de date academice și nu am găsit nici măcar una. Mii de medici aveau în dreptul lor numele unor teze și câte-o sumă, întotdeauna rotundă.

În timp ce le căutam una după alta, am observat că au ceva în comun și vă las pe voi să trageți concluzia:

„Managementul anemiei la pacienții cu mielom multiplu”

„Tratamentul anemiei la pacienții cu mielom multiplu”

„Beneficiile corectării anemiei la pacienții cu mielom multiplu”

„Importanța corectării anemiei la pacienții cu mielom multiplu”

„Importanța tratamentului anemiei la pacienții cu mielom multiplu”

Am avut impresia că doctorii, elevi în aceeași clasă din metafora de mai sus, și-au copiat temele unii de la alții.

Ascultă episodul 2 al podcastului „De ce dăm șpagă” ca să afli mai multe despre sistemul educativ pus la punct de companiile farmaceutice, despre corporatistul prins pe aeroportul Otopeni cu un bagaj de bani cash și despre cum pot fi doctorii puși la adăpost când sunt expuși în fața strategiilor agresive de vânzări ale acestor firme.

Dacă nu-l poți asculta, poți citi aici transcrierea.

Vrei să ne ajuți? Spune-ne părerea ta despre acest podcast. Completează formularul aici.
Contribuie la discuție
0 contribuții

Salut! Respectăm intimitatea, așa că nu îți traficăm datele. Citește Politica de confidențialitate pentru detalii.