Despăgubiri pentru sclavie

„Cea mai mare greșeală pe care o face lumea în chestiunea despăgubirilor este ideea că ‘Nimeni care a fost sclav sau stăpân de sclavi nu mai trăiește acum. Toți cei responsabili pentru sclavie au murit și cu ei a murit și problema asta’. Răspunsul meu la asta ar fi că guvernul federal încă trăiește. El a permis sclavia înainte de Războiul Civil. Corporațiile, moșiile, însuși statul – toate încă trăiesc. Beneficiile provenite din instituția sclavagismului n-au dispărut. Ele acumuluează încontinuu dobândă – în mâinile celor ai căror strămoși nu și-au rupt spatele pentru ele. Nu ajung pe mâinile descendenților celor care au muncit din greu“, mi-a spus Thomas  Craemer, profesor de politici publice la University of Connecticut.

Cum trăiesc și acum beneficiile sclaviei:

• În cei 250 de ani de sclavie, negrii au construit în America cam tot ce se poate construi (inclusiv Casa Albă) și au plantat și cules cam tot ce crește pe teritoriul dintre cele două oceane. Înseși trupurile lor au constituit proprietate, care putea fi vândută și cumpărată. Averea primelor generații de americani a fost câștigată în mare parte pe spinarea a milioane de sclavi. Multe industrii americane și o parte semnificativă din capitalul care circulă și acum în economia americană au fost create forțând sclavii să muncească pe rupte sub amenințarea torturii și morții. 

• Deși li s-au promis despăgubiri la sfârșitul Războiului Civil, majoritatea covârșitoare a foștilor sclavi nu au primit nimic. „Când te uiți la sfârșitul sclavagismului în toată Emisfera Vestică, vezi că de obicei cei care au primit compensații au fost stăpânii de sclavi, care-și pierduseră proprietățile, nu sclavii. Chiar și Haiti, unde a avut loc o rebeliune a sclavilor, a trebuit să-i plătească Franței milioane de franci ca să primească recunoaștere din partea ei“ mi-a spus Manisha Sinha, decanul facultății de Istorie Americană de la University of Connecticut. Cei care aveau bani au primit și mai mulți bani, iar cei care nu aveau nimic, au rămas cu nimic.

• În 1935, la sfârșitul Marii Crize Economice (The Great Depression) care lăsase o mare parte a populației americane în sărăcie lucie, președintele Franklin Delano Roosevelt a semnat legislația Social Security Act, prin care se construia un sistem public de pensii, primul program federal de ajutor de șomaj din istoria țării și alte programe de asistență publică. După cum explică Tim Wise în cartea și documentarul „White Like Me“ (neapărat de citit/văzut), singurul mod în care FDR a putut să obțină sprijinul absolut necesar al congresmenilor Democrați din statele sudiste a fost să accepte excluderea din programele inventate de Social Security Act a tuturor lucrătorilor din agricultură și din serviciile la domiciliu (curățenie, gătit, babysitting, grădinărit etc.). Deloc întâmplător, la acea vreme, 80% dintre afro-americani lucrau în aceste două domenii. Tranziția de la sărăcie la clasa mijlocie pe care au întreprins-o zeci de milioane de familii de albi a fost inaccesibilă afro-americanilor.

• Tot după Marea Criză, Administrația Federală a Locuințelor (FHA) a oferit publicului ipoteci extrem de avantajoase, menite să le permită americanilor să-și cumpere case în care să-și trăiască „visul American“. În primii săi 30 de ani (adică până aproape de sfârșitul luptei Mișcării pentru Drepturi Civile a lui Martin Luther King, Jr.), de acest program au beneficiat în proporție de 98% cetățeni albi, afro-americanii fiind sistematic excluși prin diverse tertipuri legale și ilegale. La fel s-a întâmplat și cu programul GI Bill care a ajutat milioane de veterani ai celui de-al doilea război mondial să-și cumpere locuințe, să-și deschidă o afacere și să-și plătească taxele de învățământ superior. Această discriminare continuă și acum sub diferite forme. Astfel, persoanele de culoare au avut rar șansa de a-și crește copiii într-o casă decentă, fără riscuri majore de sănătate și siguranță personală, casă pe care să o poată apoi lăsa moștenire și care să poată garanta împrumuturi. Ghetourile în care populația de culoare a fost îndesată în blocuri imense, departe de locuri de muncă și separate de cartierele „lumii bune“ prin câmpuri, depozite și autostrăzi, au fost construite tot în această perioadă. 

• În America, școlile sunt finanțate în principal din taxele pe proprietate ale comunității locale. Copiii albi care trăiesc în zonele mai bogate (vezi mai sus) beneficiază de școli bine dotate și cu profesori bine plătiți. Restul beneficiază de detectoare de metal și legi împotriva chiulitului care bagă copii și părinți la închisoare.

Fără proprietate și conturi de bancă moștenite de la bunici și părinți, fără o educație adecvată, fără locuri de muncă, fără asistență medicală cât de cât decentă, înconjurați de violență, droguri și resentimente, copiii afro-americani, nativi-americani sau hispanici pornesc și acum în viață cu dezavantaje extrem de greu de surmontat față de copiii albi. Vorba lui Faulkner, „Trecutul nu e niciodată mort. Nu e nici măcar trecut“.