Zeci de oameni sunt culcați pe spate, cu mâinile pe piept, în fața Guvernului. E noiembrie 2020. 68 de cadre medicale și asistente au murit de COVID-19.
Fiecare protestatar e îmbrăcat în combinezon alb și ține o lumânare de plastic care amintește de unul dintre cei decedați. O femeie strânge posterele pe care sunt scrise numele colegilor pierduți. În urma ei, rămân perechi de saboți albi, o amintire a colegilor care nu mai sunt printre ei.
„Faceți din sănătate o prioritate!“ se aude din megafon. Din țarcul în care protestează personalul medical și cel auxiliar, cu spatele la Muzeul Național de Geologie, îmi sar în ochi însemne publicitare – Love it. Live it; Metropolitan Life; Net Bet – care parcă în ciudă semnalează pariul cu viața în care suntem.
Oamenilor nu le prea vine să vorbească. Oricum, e greu să vorbim cu măștile pe față în timp ce în jurul nostru răsună vuvuzele și sirene. O asistentă șefă, care afirmă că are 18 pacienți de îngrijit, îmi spune că e aici fiindcă nu are suficient echipament de protecție. Un fochist îmi zice că înainte de pandemie căra câte zece tuburi de oxigen într-o zi, iar acum ajunge să care și câte 200. Își amintește de zilele în care mergea cu chef la muncă, dar acum e demoralizat și obosit, ca majoritatea colegilor.
„Suntem epuizați, ce măsuri luați?“ urlă iar vocea din megafon către clădirea guvernului monolit cu urechi brutaliste.
Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv.
Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne modelează viața și să le traducem în narațiuni profunde și nuanțate, ca să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Poți să ne ajuți și mai mult dacă inviți un prieten să ne susțină cu doar 3€/lună.
Susține jurnalismul nostru
Inclusiv e o publicație finanțată exclusiv de cititori. Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne modelează viața și să le traducem în narațiuni profunde și nuanțate, ca să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Poți să pui umărul la construcția noastră cu doar 3€/lună.
„Oamenii care lucrează în sistem sunt disperați și overworked pentru că nu sunt suficienți pentru un mediu de lucru mai relaxat. Și, sincer, medicii sunt cea mai mică parte a problemei, numărul de brancardieri, infirmiere, asistente, personal auxiliar (electricieni, IT-ști) sunt adevăratele drame“, mi-a răspuns o prietenă, doctor la un spital COVID-19, după ce a citit o versiune anterioară a acestui text.
Oboseala, lipsa de resurse și tot efortul pe care trebuie să-l depună lucrătorii din sistem ca lucrurile să funcționeze optim „îți toacă zilnic nervii mai mult decât îți poți închipui“, spune ea. Și e la fel la toate nivelurile: de la infirmiere care cumpără dulciuri pentru pacienți, la medici și asistente care cumpără medicamente. „Doar că nimeni nu se laudă cu asta.“
Perspectiva ei e întărită și de Bogdan Tănase, director medical al Institutului Oncologic București și preşedintele Alianţei Medicilor pentru Modernizarea Sistemului Medical: „de la PTSD sau burnout, asta sigur mulți medici din România au, fără dar și poate. Din păcate trebuie să se bazeze pe niște mecanisme de coping, de adaptare pe care și le dezvoltă fiecare.“
Tănase spune că deși personalul medical ar avea nevoie de un spațiu de discuție, să se descarce, de acces la psihologi în incinta instituției, nu crede că mulți medici ar fi deschiși față de asemenea abordare.
„Nu va merge pentru că mai ales medicii, pentru a funcționa […] sunt învățați că trebuie să poarte anumită mască, pe care o poartă cât sunt la servici 100% din timp. Să faci psihoterapie înseamnă să-ți arăți vulnerabilitățile, chiar și faptul de te duce la cabinetul de psihoterapie înseamnă să-ți recunoști vulnerabilități, ori a vedea cu adevărat cine ești este destul de greu. Și intervine lucrul ăsta: medicii au o imagine pe care trebuie să și-o mențină. Asta cred eu acum, s-ar putea să n-am dreptate.“
Directorul medical spune că aceste lucruri ar putea fi îmbunătățite dacă s-ar schimba stilul de management, astfel încât personalul medical să fie implicat în deciziile instituționale. „La noi deciziile țin de foarte puține persoane”, spune el. Pe restul „nu-i întreabă nimeni care e părerea lor și chiar dacă-i întreabă, nu ține seama de ea”.
Spune că birocrația îi răpește mult din timpul pe care ar trebui să-l petreacă cu pacienții. În plus, îi lipsesc: asistența în planificarea activităților spitalicești; previzibilitatea, din cauza celor care nu țin cont de programul stabilit; sau lipsa unui flow informațional prin care personalul medical să afle în timp real dacă nu-și poate desfășura activitatea – fiindcă nu au sânge, medicamentele necesare sau dacă au apărut urgențe care le-au ocupat mesele de operație.
Pe lângă digitalizare, crede că lucrurile astea țin și de modul în care oamenii sunt învățați să lucreze împreună, sau mai degrabă nu sunt învățați să coopereze, iar atunci acțiunile lor individuale nu țin cont de întregul sistem din care fac parte. Nu există o imagine de ansamblu.
România are „mai puțini medici și asistenți medicali pe cap de locuitor decât majoritatea țărilor UE“
profil de țară OCDE în ceea ce privește sănătatea (2019).
În 2017 aveam 2,9 medici practicanți la o mie de locuitori, cifră care ne punea pe al treilea loc de la coadă în Uniune, media blocului european fiind de 3,6 medici/1,000 de locuitori. Asistenții medicali erau 6,7/1,000 de locuitori, în timp ce media europeană era la 8,5/1,000 de locuitori.
România are un număr mic de medici la 100.000 locuitori – 284, raportat la vecinele Bulgaria (413) sau Ungaria (321). Însă și state cu sisteme sanitare mai dezvoltate au numere similare de medici – Marea Britanie (278), Luxemburg (288) sau Irlanda (293).
În ciuda faptului că o parte a personalului medical a emigrat (fiindcă oamenii voiau salarii mai bune, perspectiva unei cariere mai satisfăcătoare și condiții mai bune de muncă), numărul medicilor a crescut constant în ultimul deceniu. Față de 2010, astăzi avem cu peste 10.000 de doctori în plus. Numărul personalului sanitar mediu a scăzut doar în anii 2011-2012, după care a înregistrat o creștere accelerată.
Ultimele guverne au introdus mai multe creșteri salariale din 2015 încoace. În primăvara lui 2018, salariul în mână pentru un medic rezident a crescut de aproape trei ori (cam 160%, de la aproximativ 344 EUR la 902 EUR pe lună), iar salariul net al unui medic primar s-a dublat (+130 %, de la 913 EUR la 2112 EUR).
Creșterile au încetinit hemoragia forței de muncă. În 2019, numărul medicilor a crescut cu 2.700 față de anul anterior. Însă această deficiență nu se traduce doar în nevoia de a angaja mai multe persoane, care a rămas actuală și acută. Este esențial să găsim modalități prin care să răspândim serviciile medicale mai bine în teritoriu.
De exemplu, în București sunt de 22 ori mai mulți medici decât în Călărași, județul cu cea mai mică populație de doctori, deși populația în Capitală este de doar 6-7 ori mai mare. Un medic bucureștean tratează în medie de șapte ori mai puțin pacienți decât unul din Călărași. Aici, unui medic îi revin 899 de pacienți, în timp ce în Capitală numărul scade sub 130 de pacienți. La fel, în Dâmbovița, unui doctor îi revin 836 de pacienți, dar la Timișoara doar 150. În Cluj, un medic are sub 180 de pacienți, iar la Giurgiu, 821.
Media pe țară este de sub 32 de medici/10.000 de locuitori, cu Călărași, Giurgiu, Ialomița, Vaslui la coada listei, toate cu sub 15 medici la 10.000 de locuitori. În top sunt București, Timiș, Cluj, Dolj și Iași, cu peste 50 de medici.
Lipsa unui sistem de redistribuire a cadrelor în teritoriu – în funcție de nevoile populaționale – întreține relațiile de neîncredere între pacienți și sistem. O parte din medicii aflați în zone depopulate se simt uitați de sistem și de reformele concentrate pe spitale și orașele mari. Medicii se epuizează, iar beneficiarii sunt nemulțumiți de serviciile acestora. Într-un sistem medical care funcționează preponderent în spitale, fără rețele medicale ușor accesibile, lucrurile astea devin și mai presante.
Între 2016-2018, fotojurnalista Ioana Moldovan, a realizat un serial despre Sănătatea în România. Ioana a fotografiat povestea unui medic de familie de la țară, a unei substații de ambulanță și a serviciului de primiri urgențe de la Floreasca.
În următorul episod vorbim despre soluția găsită de societatea civilă pentru reformarea sistemului medical: un spital la standarde internaționale, construit din donații, care poate deveni un model de bune practici pentru renovarea infrastructurii spitalicești și îmbunătățirea proceselor în interesul pacientului.
Autorul
Ruxandra Pătrașcu-Maian
Au contribuit
Ștefan Mako – editor
Alex Munteanu – ilustrații și experiență de citire
Ioana Moldovan – fotografii „Sănătatea în țară“
Mulțumiri
Delia Marinescu, Matei Bărbulescu, Luci Turșan, Andrada Lăutaru, Marko Tollea, Ionuț Iordăchescu și celorlalți prieteni care ne-au acordat din timpul lor
