fbpx

Hărțuirea sexuală în unitățile de învățământ: un tabu mușamalizat

28/01/2021

Lectură de 9 minute
Sigur i-a plăcut și ei - newsletter bilunar

Săptămâna trecută am publicat o știre despre un profesor care îi cerea unei eleve poze nud. Nu doar că i-a cerut o poză „incendiară”, ca să-l citez pe dascăl, dar i-a fluturat și recompensa: o notă mare.

Fata și-a făcut curaj și l-a reclamat la conducerea liceului, iar profesorul a aflat și a urmat o serie de amenințări și insulte la adresa elevei. „Cățea în călduri”, „handicapată curvă”, „jigodie ordinară”. Ba chiar avea și o justificare: „Era o oră târzie și am tras singur două damigene de vin […] deci eram în timpul liber când pot agăța câte curve vreau.”

Însă directoarele liceului au considerat că incidentul nu este o problemă majoră. Hărțuirea sexuală nu avut loc în incinta liceului, spune directoare adjunctă, iar eleva e majoră: „Trebuia să facă plângere la poliție că este agresată. Regulamentul școlar nu-mi permite să văd ce face omul în viața lui privată, seara.”

Orice om care a trecut prin școală știe că ce spune directoare este fals. Și acum dacă mă întâlnesc pe stradă cu fosta profesoară, fostul diriginte, fosta directoare îi salut cu respect. Sigur, nu mai este aceeași relație de putere, dar rămășițele rămase arată că relația de putere se păstrează și-n afara clădirii liceului. 

Altminteri, codul de etică al personalului didactic din învățământul preuniversitar interzice negru pe alb „hărțuirea sexuală și relațiile sexuale cu beneficiarii direcți ai educației.“ Mihaela Zachman povestește că l-ar fi mustrat pe profesor că face liceul de râs și le-a cerut amândurora să nu mai discute. Ea crede că și eleva a greșit când i-a dat profesorului datele de contact: „Frumos ar fi să nu-l ai nici pe Facebook [pe profesor], să nu dai Facebook-ul la bărbați și nici numărul de telefon, cu atât mai mult pentru că ești căsătorită.”

În urma mediatizării subiectului, directoarea adjunctă și-a pierdut funcția, iar profesorul a fost concediat, dar continuă să predea la alte două unități de învățământ din Piatra Neamț. 

Hărțuirea sexuală în școli, licee și universități este o problemă pe tot globul. E genul de problemă mult mai ușor de băgat sub preș, în loc să recunoaștem că fenomenul există și să luăm măsuri împotriva lui. 

Am vorbit cu Adela Alexandru, de la Centrul FILIA, un ONG ce luptă pentru drepturile femeilor. Adela a terminat Științe Politice în 2018, la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), apoi a făcut masterul Politici, Gen și Minorități pe care l-a terminat anul trecut, iar acum e la doctorat tot la Științe Politice. 

În 2015, împreună cu alte colege de la FILIA, a avut o inițiativă de a introduce câteva paragrafe despre hărțuirea sexuală în codul de etică al SNSPA-ului. Inițial, părea că demersul se bucură de deschidere din partea conducerii, dar apoi și-a dat seamă că erau doar vorbe-n vânt.

Spune-mi cum a de unde a pornit inițiativa voastră.
Totul a început cu un stagiu de practică pe care l-am făcut la FILIA. Asta se întâmpla undeva prin 2015, semestrul II. În momentul ăla FILIA făcuse un fel de cercetare exploratorie care a circulat sub forma unui chestionar online și pe care l-au transmis tuturor universităților din țară. Au înregistrat undeva la 700 de răspunsuri care subliniau foarte clar că, în general, comunitatea academică consideră că se confruntă cu hărțuirea sexuală și că există acest fenomen în universități. 

Mai mult de 100 dintre răspunsuri erau de la SNSA și se păstra tendința: mai mult de jumătate [dintre respondenți] considerau că există cazuri de hărțuire sexuală. 

Am zis că pe lângă a ne căuta niște aliați prin SNSPA, ar trebui totuși să informăm comunitatea academică cu privire la acest fenomen pentru că în general dacă vorbeam cu colegi de-ai noștri despre hărțuire sexuală se gândeau la cazuri de viol. Și hărțuirea sexuală nu se rezumă doar la asta. E un termen umbrelă pentru mult mai multe acțiuni, inclusiv cat calling-ul este hărțuire sexuală. Așa că ne-am decis ca primul pas pe care să-l facem este o campanie de informare.

Apoi am început să ne documentăm despre codurile de etică. La SNSPA, în codul de etică, la partea de etică și integritate e o frază de două rânduri care specifică că hărțuirea sexuală este interzisă și în cazul în care se întâmplă o să se întrunească o comisie de etică. Dar fără să existe detalii despre cine este această comisie de etică, cum se întrunește, are un email, are un număr de telefon, are un birou undeva în universitate, cine face parte din comisia de etică, avem un model de sesizare, de plângere, unde depun această plângere, ce se întâmplă dacă există un raport de putere, ce se întâmplă dacă ar putea să fiu blamată ca victimă, ce se întâmplă dacă ar blama-o colegii sau chiar colegi de-ai profesorului care a hărțuit?

Lucrurile astea nu există în codul de etică nici în momentul ăsta, iar pe noi ne-a frustrat destul de tare situația și am zis că nu se poate așa ceva. 

Spune-mi ce ai mai vrea să regăsești în codul de etică legat de hărțuire.
Încadrare. Să mă pot lămuri ce este hărțuire, detalii despre cum pot raporta un caz de hărțuire, inclusiv un model de sesizare, adresă unde să o trimit, linie de consiliere de asistență psihologică și un set de sancțiuni care să se aplice în funcție de gravitatea cazului. 

La modul ideal ar trebui și un departament care strict cu asta să se ocupe, inclusiv pentru informări regulate către studenți. 

V-ați inspirat de undeva pentru a redacta secțiunea despre hărțuire sexuală?
În universitățile din zona anglo-saxonă există niște coduri de etică foarte bine puse la punct, care au toate informațiile necesare în cazul în care persoane din comunitatea academică se confruntă cu hărțuire sexuală. 

Ce s-a întâmplat mai departe?
Am început să scriem un document. Fix pe modelele pe care le-am găsit la alte universități din afară. Planul era ca acest document să-l înregistrăm la senatul universității, să fie votat în cadrul unei ședințe a senatului universității. Nu eram absurde, era doar o sugestie de model de document. Ar fi fost super ok dacă ar fi vrut să cheme anumiți specialiști să adapteze documentul sau să-i dea o altă formă pe care să o pună măcar ca o anexă la codul de etică. 

Nu mai că asta a fost o luptă foarte grea care s-a întins pe durata a vreo doi ani în care noi am încercat să ne facem tot felul de aliați în universitate, să ajungem la reprezentanți ai studenților în structurile decizionale, să vorbim cu membrii din senat, să apelăm la alți profesori care ar fi putut să intervină și să vorbească cu acei membri din senat despre propunerea noastră. A fost un proces lung și foarte greoi în care una se spunea și alta se întâmpla. 

Din partea cui ați găsit deschidere și din partea cui ați găsit aparența unei deschideri?
În general, profesorii din Facultatea de Științe Politice au fost mai deschiși la propunere. Dar ceilalți profesori, de la celelalte facultăți, nu ne știau ca studente ale lor. Ne-am lovit de o reticență mai mare de la management sau de la o administrație publică unde nu cunoșteam pe nimeni. 

Un obstacol pe care l-am întâlnit a fost atitudinea de a te duce cu zăhărelul. Da, da, sigur că facem, vorbim la ședința următoare, la ședința următoare, la ședința următoare și așa au trecut vreo doi ani în care nu se întâmpla nimic. Întâmplarea face că președintele senatului de atunci ne era și profesor și încerca să stabilească un fel de relație în care eu sunt prietenul vostru, vreau să vă ajut, dar de fapt nu depinde numai de mine, știți? Depinde de mai multe lucruri, vedem, să găsim să momentul propice să propunem asta, o să vă invit să vorbiți în cadrul unei ședințe și pur și simplu lucrurile astea nu se întâmplau. 

La un moment dat ne-am dus în biroul lui, i-am spus că nu mai putem aștepta, documentul ăsta este scris de mult timp, avem niște semnături, noi o să mergem astăzi să-l înregistrăm la senat. Și atunci a zis bine, treaba voastră

Dar nu s-a dorit să se întâmple schimbarea asta. 

Noi, după ce am depus documentele și semnăturile, am așteptat să fim contactate, să intrăm în ședință, măcar una dintre noi să meargă să povestească ce ne-am dori să se întâmple cu documentul, numai că lucrul ăsta nu s-a întâmplat. 

Următorul pas pe care l-am făcut a fost să trimitem solicitări pe 544 [legea privind accesul liber la informații de interes public], să întrebăm ce s-a întâmplat cu documentul nostru, când a fost ultima ședință a senatului, care a fost ordinea de zi, de ce nu se discută documentul și multe alte întrebări pe care le aveam.

Nu am primit niciun răspuns nici la cererile pe 544. Apoi, unele dintre noi au plecat din țară, altele s-au angajat, altele s-au apucat de master și așa mai departe.

Indirect mi s-ar spune ceva de genul ce ar crede părinții viitorilor noștri studenți dacă noi am implementa ceva cu hărțuire sexuală, ar crede că noi suntem plini de hărțuire sexuală? Eu cred că un părinte își dorește ca copilul lui să ajungă într-un mediu sigur, să fie în siguranță. 

De unde vine această reticență?
Cred că subiectul hărțuirii sexuale este un tabu în rândul universităților și-n rândul societății în general. Cu atât mai mult cu cât universitățile încearcă să-și păstreze o imagine că la noi nu se întâmplă așa ceva, noi suntem super clean, nu există. Tocmai de aceea strategia noastră a fost să comunicăm celor de la SNSPA că lucrurile astea sub absolut firești și că cea mai smart poziție ar fi să asume că lucrurile astea se întâmplă și să ia măsuri. Adică un astfel de document nu le-ar strica imaginea, ba dimpotrivă ar putea să creeze un precedent, gen, SNSPA-ul a fost prima universitate din România care a venit cu o strategie de prevenire și combatere a hărțuirii sexuale în mediul academic. 

Un lucru bun care s-a întâmplat a fost că colegii noștri au devenit mai conștienți de problemă. Ne opreau, ne întrebau ce s-a mai întâmplat cu inițiativa, ne mai povesteau cazuri de abuz, exista un murmur în rândul colegilor noștri. 

Și așa s-a terminat?
Nu s-a mai întâmplat nimic până anul trecut când mai mulți foști colegi de facultate ne-am supărat pentru că am auzit de tot felul de cazuri care se întâmplă și sunt mușamalizate. Decizia pe care am luat-o a fost să luăm chestionarul ăla care a fost lansat în 2015 și să-l shareium pe grupurile de studenți, pe paginile de Facebook, să vedem ce se întâmplă, care mai este feelingul la cinci ani distanță?

Am descărcat baza de date, sunt vreo 368 de răspunsuri pe chestionar pe care avem de gând să le centralizăm, interpretăm și să scoatem din chestia asta măcar un infografic sau un mic raport de cercetare. Sunt răspunsuri de la mai multe universități din țară, inclusiv universități private. 

Cel mai mult m-aș bucura ca și alte universități să preia inițiativa noastră de la SNSPA. La școala Româno-Americană există un document inspirat de ceea ce noi am făcut care a fost de asemenea propus directorului și care a fost primit cu deschidere. Li s-a spus fetelor că vor găsi o modalitate să integreze propunerilor lor. Acum să sperăm că nu este o strategie de dus cu zăhărelul până când nu se întâmplă nimic. Dar din reacțiile pe care fetele spun că le-au primit totul pare serios. 

Știu să-ți mai spun un exemplu de bună practică, acela ar fi Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, unde, la hărțuirea sexuală, am găsit un cod de etică de o pagină și ceva și descria cam cel mai bine dintre toate. 

Presupun că v-ați lovit și de cazuri mai puțin fericite.
Când am făcut documentarea cu codurile de etică am găsit chestii mult mai monstruoase decât ce era la SNSPA. Erau coduri de etică la anumite universități unde nu era nimic precizat legat de hărțuire sexuală, nu exista cuvântul în codurile respective de etică. Ne dorim foarte mult ca aceste lucruri să se schimbe. 

Ce să faci în caz că ești hărțuită sexual într-o unitate de învățământ?

  1. Ai încredere în propriile instincte. Una dintre marile piedici pentru victime e că nu au încredere în ceea ce simt. Nu da vina pe tine, nu există “poate am făcut ceva să merit asta”. Nu justifica sau minimiza acțiunile hărțuitorului. 
  2. Adună dovezi. Poți să ții un jurnal în care scrii fiecare incident, sau să înregistrezi cu telefonul discuțiile care te fac să te simți inconfortabil, sau să salvezi print screen-urile cu mesaje primite de la hărțuitor șamd.
  3. Vorbește cu cineva despre ce ți se întâmplă. Prieteni apropiați, părinți sau alte rude – ei pot să-ți ofere cele mai bune sfaturi.
  4. Anunță universitatea. Mă rog, având în vedere climatul de la noi, cel mai bine ar fi să evaluezi mai întâi terenul și apoi să iei o decizie în acest sens. În schimb, poți să vorbești cu Adela Alexandru de la FILIA, o să-ți dea sfaturi bune și o și ajuți la proiect.

    Uite aici, aici și aici mai multe coduri și guideline-uri pentru astfel de situații.

Mulțumesc că mă citești.

Abonează-te la newsletter-ul meu

Share on email
Share on facebook
Share on linkedin
Share on whatsapp

Dacă vrei să vorbim despre asta mă găsești la matei@inclusiv.ro

Pe data viitoare!

Matei Bărbulescu
reporter

Autorul

Credit foto

  • Illustrație de Alina Bohoru

Susține poveștile noastre ca să înțelegi contextul în care trăim

Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem.

Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne definesc viața, să le traducem în narațiuni profunde care te ajută să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Ne dorim să închizi articolele noastre mai bine echipat pentru haosul informațional care ne înconjoară.

Facem jurnalism la firul ierbii, exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Ne fundamentăm munca pe colaborare, transparență, schimb de cunoaștere și participare. Durează, costă, iar impactul nu se vede imediat. În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.

Poți să ne susții jurnalismul dacă devii Explorator Inclusiv începând cu doar 3€/lună.

Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv

Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem.

Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne definesc viața, să le traducem în narațiuni profunde care te ajută să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Ne dorim să închizi articolele noastre mai bine echipat pentru haosul informațional care ne înconjoară.

Facem jurnalism la firul ierbii, exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Ne fundamentăm munca pe colaborare, transparență, schimb de cunoaștere și participare. Durează, costă, iar impactul nu se vede imediat. În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.

Poți să ne susții și mai mult jurnalismul dacă inviți un prieten să devină Explorator Inclusiv începând cu doar 3€/lună.