Ruxandra și Alexandra aici,
A patra ediție a newsletterului ne găsește la final an, într-o fază de epuizare și interiorizare. Drept urmare, ne-am decis să facem un exercițiu de introspecție și am scris despre contorsionările noastre din ultimele luni. E un newsletter personal, prin care încercăm să mai punem o cărămidă la normalizarea discuțiilor pe bune despre cum ne simțim și cum trăim, și prin care ne-am deschis mai mult către un proces de vindecare.
Ritm pe dos
Ruxandra — Acum două săptămâni, am clacat. Cum n-am mai făcut-o niciodată. M-am trezit plângând de vreo trei-patru ori în ziua aia și la fel și-n următoarea, iar două zile am fost legumă. Stare care s-a întins pe 14 zile, deși în nuanțe diferite.
Simțeam că sunt într-o bulă de oxigen lansată în spațiu pentru căutarea unei alte planete și n-aveam nimic care să mă ghideze către supraviețuire. Sau ceva similar cu imaginația lui Winston Hacking aici, o sugere constantă de resurse și energie. Două săptămâni mai târziu, realizez că e posibil ca pentru prima dată în viața mea să mă fi întâlnit cu burnout-ul și să-l fi invitat în casă cu pași mărunți.
Era 2 dimineața când am izbucnit în plâns în timp ce citeam un articol despre pandemie. Asta se întâmpla în timpul stării de urgență. M-a mirat reacția mea și am decis că e timpul să mă detașez informațional de lumea din jur fiindcă mă angoasa.
N-am mai căutat avid informații despre teste, infectați, rata de răspândire sau de mortalitate și nici despre vaccin. Obișnuiam să citesc newsletterul PressOne la micul dejun, însă treptat, dar sigur, m-am izolat de toate noutățile. Mai ciupeam ceva de pe canalele pe care le urmăresc cu stoicism, cum ar fi Last Week Tonight with John Oliver sau Vox, dar în rest beznă.
Munca, exercițiile fizice sau plimbările au devenit esențiale în viața mea. Îmi ascundeam sentimentele într-o agendă cât mai încărcată și organizată. Credeam că un program foarte bine structurat, dar fără timp de plictiseală sau cu mine, mă menține într-un echilibru sănătos.
Mi-am permis un moment de respiro printr-un exercițiu de explorare a apartamentului alor mei și am redescoperit amintiri în colecția de vederi și cărți poștale, dar în rest, laptopul și mobilul impuneau ritmul. Treptat, distanțarea informațională s-a strecurat și în viața personală.
Sunt o persoană socială, pentru care prietenii sunt familia aleasă, și în timpul perioadei de urgență aveam nevoie mai mult ca oricând de ei, dar nu puteam să ne vedem. Așa că, s-a mai produs o deconectare de lumea exterioară căreia nu i-am acordat destulă atenție atunci.
Câteva luni mai târziu, am înțeles ruptura, dar deja eram prea avansată în auto-identificarea cu laptopul și munca, încât n-am reușit să-mi schimb comportamentul. Uneori îmi e greu și acum să dau un telefon, să răspund unui apel sau să deschid o căsuță de chat.
Ultimele luni au fost dintr-o stare în alta, la extreme. Cu munca de acasă – din pat, pe salteaua de yoga și apoi la birou – care mă mințea că am tot timpul din lume, dar care de fapt a lipit timpul personal cu cel profesional, până ce am ajuns să mă diluez între ele. Să nu mai știu ce textură am.
Singurătate, izolare, ecranizare, dezumanizare. Căderea de acum două săptămâni a fost organismul care m-a obligat să mă uit atentă în oglindă, să stau cu gândurile mele, să scriu în jurnal și să joc self-reflection ca să-mi amintesc că extensiile – laptopul și mobilul, nu sunt singurele care au nevoie de atenție.
Acum învăț să mă relaxez, să nu mă mai alimentez doar din emoții extreme (fie ele de entuziasm, frică sau furie). Vorbeam cu un prieten la telefon și i-am spus că „vreau să învăț să mă relaxez eficient”, moment în care el a pufnit în râs și mi-a zis că acel „eficient” e dovada că nu știu cum să chill.
Drept urmare, din ianuarie vreau să reîncep terapia și îmi voi creea orare clare care să-mi permită să mă îngrijesc și de cele nouă plante pe care le-am achiziționat în pandemie, de rețetele alea vegetariene pe care vreau să le încerc, să citesc ore în șir, să colăjesc (vezi mai jos) și să mă reapuc de fotografie. În orice caz, o activitate mai umană decât cumpărărturile compulsive în supermarket sau pe internet. Ceva care să mă ajute să mă conectez cu mine și să-mi amintească că cel mai adesea eu creez presiunea care mă doboară (deși aici e complice de substrat și sistemul capitalist în care trăim).
Dacă și tu te încâlcești cu burnout-ul sau îl miroși pe aproape, citește asta ca să te ajute să-l identifici sau asta ca să vezi cum diferențiezi stresul de burnout. Dacă vrei să vorbești cu cineva, îți reamintesc de listele cu posibilitățile de psihoterapie gratuită pregătite de cei de la Mental Health for Romania și Mind the Mind, sau de serviciile oferite de depreHUB unde poți beneficia de evaluare, diagnostic și psihoterapie gratuit, iar dacă ești în linia I COVID-19 sau știi persoane care fac asta și crezi că le-ar prinde bine o discuție, vezi Estuar.
2020 a fost cel puțin încâlcit și am vrea să știm ce ai învățat tu în ultimele 12 luni despre refacerea și elasticitatea emoțională. Am vrea să scriem împreună cu tine următoarea ediție, pe care o vei primi 14 ianuarie, așa că te invităm să ne descrii cum ai trăit cu 2020. Spune-ne aici.
Alexandra — Anul ăsta m-a pus față în față cu bucăți din mine pe care mereu am vrut să le ascund: stări de anxietate în februarie, lipsă de sens odată cu pandemia, singurătatea într-un apartament din București de Paște, oboseală, ore de somn pierdute și încărcate de gânduri grele despre cum toată viața am trăit greșit.
M-am întors în timp la copilul enervant de cuminte în școală, la adolescenta care nu scotea un sunet la orele interactive și am ajuns la adultul care a început să trăiască pe pilot automat, închis în camera lui. Niciuna dintre variante nu mi-a plăcut. Ba chiar mi-am dorit să dispară, le-am regretat și urât pentru tot ce au însemnat și au făcut pentru mine în toți cei 24 de ani. Tăcere, frică, dependență de ceilalți, rușine, groază de conflict.
În martie, simțeam că nu am nimic. Îmi doream să scriu mai mult, dar nu mai aveam energie să o fac, depindeam în continuare financiar de-ai mei, iar asta nu se simte bine oricum ai lua-o, și nu mai înțelegeam de ce să mă mai agăț, de unde să-mi apuc viața despre care toată lumea spune că „e cea mai frumoasă perioadă prin care poți trece”.
Ăhă. Când începe?
M-am simțit singură, speriată și planurile din mintea mea – să scriu mai mult și să lucrez mai mult cu mine, nu mai aveau nicio șansă atunci. Plângeam în camera mea pe „Fix you” de la Coldplay și trânteam creioanele colorate pe care le-am cumpărat ca să-mi structurez mai bine ideile de articole. „Poate că nu ar fi trebuit să te faci jurnalist până la urmă, huh?”
Voiam să fug undeva în munți, unde nimeni să nu mă cunoască și unde să pot urla.
Au fost multe zile așa, până am decis că nu e drept față de mine să-mi fac asta. Așa că am aplicat la Gen-revistă de atitudine, o revistă pentru tineri care m-a adus din nou aproape de scris. Am început să lucrez la un proiect individual, seria audio În ritmul meu, și l-am scos în lume fără să mă mai gândesc la cât de perfect „trebuie” să fie. Am aplicat la masterat la Filosofie și am început să citesc mai mult. Și apoi au urmat două job-uri. Lumea mea a devenit scris, așa cum îmi doream.
Mă gândesc uneori cât de ironic s-a întors viața mea de la o extremă la alta (de obicei, fac asta noaptea, când insomniile nu-mi dau voie să mă liniștesc nițel). Și cum mereu îmi doresc ce nu am. În primăvară îmi doream multe de făcut, acum vreau timp liber.
În ultima perioadă, calculatorul a devenit o extensie a mea și mă sperie asta. Zoom-uri peste zoom-uri, căsuțe în chat infinite și mailuri care se strâng cât ai clipi. Se întâmplă să se facă săptămâna și să nu ies din casă sau să nu am energie nici măcar să merg până la bucătărie, să-mi spăl mormanul de vase care s-a adunat lângă mine. Mănânc haotic, uneori uit, sunt zile când nu-mi văd colega de apartament la față, nu mai am timp de sport sau măcar o plimbare pe săptămână, cumpărăturile le fac în maximum 30 de minute și tot zic că o să stau într-o seară să mă uit la un film de Crăciun, dar ajunge cumva pe planul doi și asta.
Când nu mai pot să-mi țin ochii deschiși în laptop, îi țintesc în tavan și dau play la Mind Architect, un podcast cu lentila pe neuroștiință și psihologie, aplicate în viața de zi cu zi. Preferatele mele au fost despre vulnerabilitate și îmbătrânire, că tot glumesc în ultima vreme cu prietenii mei și le spun că am îmbătrânit prematur. Mai ascult și The Hilarious World of Depression sau dau play la Unorthodox de pe Netflix, când îmi iau porția de ciocolată.
Obișnuiesc să-mi fac liste la final de an, cu lucrurile pe care vreau să le schimb la mine sau pentru care să muncesc în următorul. Dar poate că de data asta o să mă rezum la a reduce presiunea pe care o tot pun pe umerii mei. Cu Taylor Swift în căști.
Mulțumesc că mă citești.
Abonează-te la newsletter-ul nostru
Scrie-ne dacă vrei să ne dai feedback sau să ne spui o temă despre care ai vrea să citești. Vrem să creștem o comunitate, așa că abia așteptăm să ne cunoaștem!
Sărbători fericite și odihnite! Ne citim luna viitoare. Rux și Ale
Video-ul nostru de mulțumire că ne citești este un Ted Talk despre cum îți dai seama ce vrei cu adevărat să faci cu viața ta, dincolo de teama de a eșua sau presiunea de a urma ceea ce îți spun ceilalți că ți se potrivește mai bine.
Susține poveștile noastre ca să înțelegi contextul în care trăim
Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem.
Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne definesc viața, să le traducem în narațiuni profunde care te ajută să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Ne dorim să închizi articolele noastre mai bine echipat pentru haosul informațional care ne înconjoară.
Facem jurnalism la firul ierbii, exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Ne fundamentăm munca pe colaborare, transparență, schimb de cunoaștere și participare. Durează, costă, iar impactul nu se vede imediat. În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.
Poți să ne susții jurnalismul dacă devii Explorator Inclusiv începând cu doar 3€/lună.
Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv
Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem.
Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne definesc viața, să le traducem în narațiuni profunde care te ajută să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Ne dorim să închizi articolele noastre mai bine echipat pentru haosul informațional care ne înconjoară.
Facem jurnalism la firul ierbii, exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Ne fundamentăm munca pe colaborare, transparență, schimb de cunoaștere și participare. Durează, costă, iar impactul nu se vede imediat. În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.
Poți să ne susții și mai mult jurnalismul dacă inviți un prieten să devină Explorator Inclusiv începând cu doar 3€/lună.
