- „În America, se prețuiesc virtuțile acestea de tip capitalist: munca, seriozitatea, corectitudinea”.
- „Mi-a plăcut la Trump faptul că el întrupează succesul”.
- „Voința populară a fost ca Trump să fie patru ani – dar numai patru ani, nu mai mult – președinte”.
- „BLM este o organizație rasistă pentru că sunt obsedați de culoarea pielii tale”.
- „Nimeni nu zice: ‘Mai lasă-mă, mă, cu curcubeul!’”
- Povestea cu vameșul Santino este „sută la sută adevărată”.
- „Am tăcut până când, după 12 ani, am văzut mișcarea #MeToo”.
- „Culoarea aceasta corai este culoarea călugărilor budiști. Ea nu trebuie să fie conotată sexual”.
- „AUR este un partid extrem de amestecat, dar are poziții politice cu care eu rezonez”.
- „Trebuie să ieșim din logica secolului XX prin care multe elite au opus pericolului comunist ‘soluția’ legionară”.
- „Sunt mult mai heterosexual decât mi-aș fi dorit uneori”.
- „Creșterea unor copii nu este un drept fundamental al unui cuplu homosexual”.
- „Eu fiind conservator și susținător al lui Trump, nu voi fi acceptat de America liberală să predau la universitate. Știu lucrul acesta pentru am încercat.”
Noua speranță
În 2012, citeam în Evenimentul Zilei despre un nou partid pe scena politică românească care se numea Noua Republică. Era condus de tineri aparent nemânjiți de corupția, clientelismul și îmbâcseala care colcăia prin celelalte partide. Mulți dintre ei aveau studii în străinătate. Liderul lor, Mihail Neamțu, la vremea aceea în vârstă de 34 de ani, vorbea și scria bine, fără să fie tributar acelei groaznice limbi de lemn care produce și în ziua de azi un discurs public țeapăn și sărăcăcios.
Ca mulți alți votanți cu același profil demografic ca și mine (adică tineri diasporici) îmi luasem deja o țeapă cu Uniunea pentru Reconstrucția României (URR), un partid care în 2000 promitea schimbarea politicii românești pentru a eșua cinci ani mai târziu într-o fuziune cu PNȚCD. Însă oferta electorală românească la vremea aceea era atât de plăpândă, încât apariția unui nou partid fără dinozauri la vedere n-avea cum să nu-mi trezească interesul.
M-am dus repede pe site-ul noii formațiuni să văd ce vor, concret. Cu dezamăgire, am văzut că pe lângă o mulțime de obiective lăudabile (care țineau în general de lupta împotriva corupției), partidul mai clama și o orientare dur-conservatoare ale cărei accente naționaliste intrau în conflict cu valorile și prioritățile mele.
Nu i-am votat pe cei de la Noua Republică, însă am continuat să-l urmăresc de la depărtare pe Mihail Neamțu prin presă. Aveam și-un motiv oarecum personal: nu numai că eram de aceeași vârstă, dar crescuserăm și în același cartier din Arad și urmaserăm clasele aceleiași școli generale. (Nu-mi aduc aminte să-l fi cunoscut în copilărie).
Ideologia, bat-o vina
De-atunci, Neamțu a devenit tot mai cunoscut în spațiul public românesc. Cariera sa de intelectual public s-a construit pe trei piloni: cărți și discursuri, implicarea în politică (după Noua Republică a urmat o adeziune la PNL, apoi alta la PMP) și social media. De câțiva ani încoace, omul e un star al Facebook-ului de limbă română. Postările sale sunt citite de o grămadă de români (din țară și din diasporă), iar volumul de satiră și meme pe care îl declanșează (involuntar) cu regularitate e, din punctul meu de vedere, fără rival în spațiul feisbucean românesc.
Deși spre deosebire de Mihail Neamțu eu nu m-am mai întors în România de la studiile din străinătate, viața mea s-a schimbat și ea considerabil în ultimii ani. Din punct de vedere ideologic, am devenit ceea ce profesorul Adrian Papahagi, colegul de doctrină al lui Neamțu, numește un „sexo-marxist”. (Eu oftez la „sexo” și mă mulțumesc cu eticheta de „progresist”). Convingerile „globaliste”, ecologiste, pro-gay rights, pro-racial justice etc., precum și mult prea mult timp petrecut în fața laptopului, m-au dus tot mai des pe paginile de Facebook ale lui Neamțu, al cărui discurs politic provocator e absolut irezistibil. Și așa m-am pomenit că îi comentez des la postări, de pe poziții ideologice adverse. Nu-mi răspunde prea des (nu răspunde la mai nimeni foarte des), însă îmi răspund fanii lui. Am apreciat însă mult că nu-i blochează pe cei care nu sunt de acord cu el.
Interviul
Eu sunt jurnalist și am fost învățat să nu vorbesc despre oameni fără a vorbi cu ei. La moment dat, după ce am purtat nenumărate conversații cu prieteni și necunoscuți despre Neamțu și postările sale pe Facebook, mi-am dat seama că vreau să vorbesc direct cu el, ca să-l întreb despre toate acele aspecte din activitatea lui prolifică care-mi atrăseseră atenția de-a lungul anilor.
E plin Internetul de vorbele lui Mihail Neamțu. Pe lângă paginile de Facebook, are canal de YouTube, cont de Twitter, pagină personală și dă constant interviuri. Deși n-a reușit până acum să acceadă la o funcție publică (a candidat la parlamentare și la primăria Sectorului 3), e clar că it’s a matter of time până când va câștiga cumva, undeva niște alegeri. E tânăr, știe vorbi, știe ce vrea și are notorietate. Însă în tot șuvoiul acela de declarații și comentarii, n-am găsit răspunsuri la multe dintre întrebările care mă interesează pe mine – probabil pentru că Neamțu își gestionează bine comunicarea publică și știe cum să-și impună temele preferate.
În luna mai l-am contactat pe Facebook și i-am solicitat un interviu. A acceptat, deși a durat ceva până chiar am reușit să vorbim. Am avut o oră și jumătate prin Zoom. În prealabil, îi spusesem că orientările noastre ideologice sunt aproape diametral opuse, ca să știe omul în ce se bagă. Știa, pentru că mă văzuse la el pe pagina de Facebook. Pe bună dreptate, Neamțu își face un titlu de mândrie din disponibilitatea sa de a discuta cu oricine, oricând și despre orice. Mi-a răspuns la fiecare întrebare, oricât de intrusivă sau necomfortabilă ar fi fost ea, și a fost prietenos pe toată durata interviului. A vorbit cu mine din Seattle, de pe coasta de vest a Americii, unde tocmai ajunsese din România.
Transcrierea de mai jos a interviului a fost ușor comprimată pentru a facilita înțelegerea unei discuții și așa kilometrice.
Sibii: Mulțumesc pentru că ați răspuns afirmativ la insistențele mele. Îmi cer scuze pentru mesajele insistente din ultima lună.
Neamțu: Nu, eu vreau să-ți mulțumesc, Răzvan. Aș vrea să știi de la început că am observat un soi de construcție americană a acestei insistențe. Mi se pare că lucrurile adevărate se întâmplă atunci când există și o dorință. Dorința de dialog mi se pare atât de importantă pentru un climat democratic, mai ales atunci când opiniile sunt diferite. Adică cred că toți suntem tentați să stăm în propria noastră bulă de confort, de confirmation bias, adică de prejudecăți, și dacă nu vine cineva din afară să te provoace eu nu cred că poți să îți rafinezi argumentele. Conservator sau liberal, orice ai fi, trebuie să-ți rafinezi argumentele prin dialog, așa că-ți mulțumesc.
Sibii: Perfect de acord. Încep cu întrebările despre America – un fel de „America First”, if you will. Cu ce ocazie ați venit în America acum?
Neamțu: Eu sunt legat de America. Mă uitam pe pașaportul meu; am deja două vize care acoperă 20 de ani. În anii de doctorat la Londra, am intrat într-o comunitate intelectuală conservatoare. Prietenii de la Liberty Fund mi-au făcut onoarea să mă invite – pentru cei care nu știu ăsta este un think tank care organizează foarte multe conferințe în jurul ideii de libertate – și atunci am stabilit prietenii pe această dimensiune. Ele s-au extins și am ajuns să am colaborări cu Acton Institute, Acton University, apoi cu alte think tankuri. Și am asemenea contacte în continuare. Scopul vizitei mele este să adâncesc niște colaborări instituționale.
Pe de altă parte, așa cum se știe, sunt un scriitor și de multe ori mă trezesc cu invitații din diasporă pentru comunitățile românești. Acum sunt în Seattle și sunt foarte încântat să spun că am întâlnit aici unii români foarte realizați din punct de vedere antreprenorial, alții foarte realizați din punct de vedere pur și simplu profesional, fiind angajați la o companie mare – Google, Microsoft sau ceva similar. Eu sunt aici pentru a întări comunicarea – și comuniunea aș spune chiar – cu diaspora. Se știe că sunt eu însumi un fiu al diasporei, adică am scris o carte, 7 Ani în Occident, și eu zic că dacă cineva a stat șapte ani în Occident se poate numi fără să greșească „fiu al diasporei”. Am vizitat comunități locale, biserici creștine de toate confesiunile în Seattle. Urmează să plec acum în câteva zile în Arizona, apoi în California, mă întorc în zona Seattle-Portland și apoi plec acasă.
Sibii: Sunteți un admirator al Americii. De ce? Ce vă place la această țară? Ce înseamnă America pentru dumneavoastră?
Neamțu: Pentru mine America este, în primul rând, o nostalgie. În ce sens? Eu am crescut cu niște povești, ca și toți copiii, nu-i așa? Bunicul meu, care era din Târnova, județul Arad, având eu 10 ani, îmi povestea despre prima generație, cred eu, de ardeleni care au plecat în America în anii ’20 și care s-au dus acolo ca și astăzi, cei mai mulți, să facă bani. În America, acei ardeleni s-au dus, au învățat lucruri importante, dar s-au și întors. Și foarte pe scurt, ca să nu lungesc cuvântul, țin minte o poveste extraordinară spusă de bunicul meu care asculta Radio Europa Liberă. [El] era, în anii ’80, fan Ronald Reagan, pentru că Reagan era președinte, nu putea fi altfel. Era un anticomunist convins, era membru al Partidului Național Liberal în sufletul său.
Și îmi spunea, apropo de etica muncii, apropo de ce înseamnă respect pentru celălalt si pentru viață în general, îmi spunea cum un tânăr din Târnova a plecat la 20 de ani în America si, negăsind job, a văzut o foarte lungă coloană de muncitori care așteptau să primească un job de la compania lui Henry Ford. Aceștia erau niște români care abia știau câteva cuvinte – poate știau cuvântul work sau cuvântul job, dar nu altceva.
Văzând românul nostru – asta era lecția bunicului pentru mine, moralist în stilul lui Slavici! – văzând acest român din Ardeal că n-are nicio șansă să fie angajat, de vreme ce erau încă 100 în fața lui, s-a gândit el cum poate să iasă în evidență. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, a găsit o mătură și a început să măture curtea, acolo în incinta fabricii, până cînd managerul general l-a văzut și a zis: „Okay, îmi place atitudinea ta. Nu știu dacă ești un bun profesionist, dar te angajez pentru atitudine”.
Cu asta am crescut eu, cu impresia foarte profundă că în America se prețuiesc virtuțile acestea de tip capitalist: munca, seriozitatea, corectitudinea. Și, bineînțeles, cu această America am crescut în suflet până am descoperit-o intelectual. Prima mea întâlnire cu America a fost sub forma unor povești spuse de bunicul. Apoi, bineînțeles, prin intermediul cinematografei, cât puteam atunci să urmărim, mai ales western-urile cu John Wayne. Apoi, prin intermediul literaturii; la început, să zicem, în forma primitivă a literaturii de tip Karl May, după care am întâlnit și marii autori. De pildă, cred că eram în anul al III-lea de liceu, când am cumpărat – știu că era extrem de scumpă cartea aia și n-am înțeles-o la început, în clasa a XI-a eram prea necopt s-o înțeleg – Democrația în America de Tocqueville.
Între timp, am devenit un prieten al Americii pentru că am o grămadă de amici care mi-au vorbit despre ceva foarte simplu. Mi-au vorbit despre o experiență extraordinară – în 10 ani de zile vii în America și îți rezolvi problemele pe care în România trei generații nu au putut să le rezolve, cum ar fi: o proprietate, o casă, o mașină – poate două sau poate chiar trei – de ce nu, poate și un mic vaporaș sau poate un loc de divertisment, o cabană la munte.
Pentru cineva care muncește – și aici business-urile în America pentru români sunt variate, dar includ, atenție, îngrijirea bătrânilor – se pare că acest vis al libertății, al prosperității se poate atinge foarte ușor.
Asta nu înseamnă că America e lipsită de ispite sau de imense tentații, și ceea ce am văzut chiar zilele acestea – și vorbeam cu mulți prieteni tot despre asta – este tentația deculturalizării și, aș spune, chiar a decerebrării. Am înlocuit cultura cu divertismentul și profunzimea dezbaterilor la care eu am asistat ca student sau ca elev chiar, în România, cu congenerii mei, care erau oameni săraci, dar foarte deștepți. Acea profunzime intelectuală și spirituală uneori pare să nu mai fie prezentă în această țară.
Sibii: O întrebare despre Trump. Sincer să fiu, m-a surprins întotdeauna faptul că sunteți un admirator al lui Trump, date fiind mitocănia lui, cultul personalității și așa mai departe. Spuneți-mi, ce vă atrage la Trump?
Neamțu: Mie mi se pare că atributele acestea despre care vorbiți sunt secundare. Eu cred că sunt personality traits [trăsături de personalitate, n.e.]care pot fi explicate prin devenirea lui. Narcisismul lui Donald Trump nu e un secret, dar el trebuie explicat la nivel psihologic.
Ceea ce pe mine mă interesează când susțin un candidat la o funcție în stat este mai puțin psihologia personajului și mult mai mult the policy, aș zice. Adică filozofia lui. Eu am găsit, de pildă, în Trump, calități pe care George W. Bush, in retrospect cum se spune, am observat că nu le avea. De pildă, sinceritatea.
Donald Trump a fost un om care a spus pentru prima oară într-un context Republican – iar noi știm că acest complex militar sau industrialo-militar al Americii a provocat războaie nedorite și nemeritate de cetățeanul de rând – pentru prima oară într-un context Republican, Donald Trump vine și-ți spune: „Aceste războaie din Afganistan sau din Irak au fost o imensă risipă. De oameni, de timp și de bani”.
Iată-ne acum, după 18 ani de la pornirea războiului în Afganistan, când trupele americane s-au retras și când talibanii au revenit la putere, că ne uităm cum într-adevăr, 7,000 de miliarde au fost cheltuite, sumele acestea colosale de bani, de către un contribuabil care n-a fost neapărat solicitat să-și dea cu părerea. În zadar. În zadar s-au risipit acești bani și într-un fel sau altul, Donald Trump a avut dreptate.
Mi-a plăcut la Trump faptul că a susținut întotdeauna clasa de mijloc. Mi s-a părut mie din lectura pe care eu am avut-o asupra propunerilor sale că el caută să apere cât de cât această clasă care a fost din păcate afectată dramatic de dezindustrializarea Occidentului și mutarea întregii manufacturi spre China.
Evident că eu fiind creștin – și asta este o convingere personală și știu că nu trebuie să o impun altora, dar eu sunt creștin – m-am simțit protejat de faptul că el și-a luat ca aliat un om precum Mike Pence, care mi se pare o întrupare a decenței. De aceea am fost pro Trump: și pentru că l-a cooptat pe Mike Pence, un om mult mai puțin belicos decât partenerul său.
Mi-a plăcut la Trump faptul că el întrupează succesul și faptul că e un om care a realizat altceva decât o carieră politică în viață. Sincer să fiu, nu îmi sunt simpatici politicienii care nu au avut rezultate în afara vieții lor politice. Mă gândesc aici și la politicienii români. Nu-mi place când văd că un om nu a avut succes cu viața lui profesională. Dacă ai fost totuși un bun marinar, dacă ai fost totuși un bun dascăl, înainte de a fi politruc sau politician, eu am un plus de respect față de tine. Nu contează nici măcar ce convingere ai. Contează doar faptul că ai dovedit o perseverență într-un domeniu, să-i spunem, competitiv.
Iar Trump, ne place sau nu ne place – și mie nu-mi place neapărat ca personalitate, da?, nu aș putea spune că mă încântă structura de personalitate a lui Donald Trump – dar fie că îți place, fie că nu-ți place, Trump a reușit în viață. Și atenție, nu toți din familia lui au reușit. Au fost oameni care au clacat. De pildă, fratele său. Fratele său a clacat, a devenit un drug addict, a devenit alcoolic și la 45 de ani, dacă nu mă înșel, a și murit din pricina asta. Nu știu dacă s-a sinucis sau a murit din cauza alcoolului. Asta spune foarte multe. Nu e suficient să fii copilul lui tata ca să reușești. Așa că Trump a reușit, în condiții de adversitate. El a fost un darling al stângii, el a fost un darling al presei liberale, el a fost un darling a televiziunilor. Până când se pare că viziunea lui a enervat foarte mult elita jurnalismului american.
Sibii: În cartea dumneavoastră, Bufnița din Dărâmături, aveți câteva trimiteri la extremismul american. De exemplu, la un moment dat vorbiți despre „colectivism[ul] agresiv și militant” al „faimoaselor Jesus Camps” americane. În alt loc în carte îl citați aprobator pe domnul Patapievici care zice așa: „Comunismul a făcut doar începutul, a cântat uvertura. Adevăratul loc de naștere a ororilor care vor veni este o combinație între China colectivistă și America ideologiilor extremiste.” Are America, din punctul dumneavoastră de vedere, o apetență pentru extremism?
Neamțu: Nu, America este o țară democratică, cu un echilibru, istoric vorbind, fantastic între aceste trei puteri care constituie statul modern: puterea executivă, puterea judecătorească și puterea legislativă. America a știut să mențină o balanță, un echilibru. Deși a avut parte de aceste situații dramatice, adică de mulți președinți asasinați – și asta ține mai mult de societate decât de sistemul politic – America, timp de 200 de ani, nu a avut parte de un Stalin, de un Hitler sau de un Mussolini.
Dacă te gândești că Mussolini, Stalin, Ceaușescu, Enver Hoxha sau Hitler au apărut în context european, înseamnă că undeva Europa modernă, cea de la Revoluția Franceză încoace, n-a reușit să genereze anticorpi pentru totalitarism și extremism. În Marea Britanie am găsit singura țară care a fost imună la extremismul de tip fascist sau comunist. America a reușit să treacă de aceste ispite ale secolului XX. Probabil că sunt alte tentații în secolul XXI și aici trebuie să fim foarte atenți ce urmează să se întâmple cu America.
Eu personal credeam, mult timp, că America se distinge de celelalte democrații europene prin faptul că ea își lasă cetățenii liberi și nu permite statului centralizat să intervină atât de mult în viețile private ale oamenilor. Dacă ceva mă sperie, apropo și de citatul din Horia Patapievici, este posibilitatea ca, într-o bună zi, statul să preia o agendă – în cazul nostru, în America, o agendă secularistă – și s-o introducă cu forța pe gâtul a milioane de oameni care au alte păreri decât seculariștii. Cred că asta este problema. Nu faptul că, să spunem, cineva are o viziune teologică, să spunem, deranjantă sau poate chiar, cum s-o numesc eu, stridentă. Acolo poate fi vorba de un extremism retoric. Una este retorica care pare să fie, repet, stridentă – n-aș folosi cuvântul „extremă”, dar stridentă – și alta este puterea pe care tu o ai când, după o logică leninistă sau după o logică fascistă, capturezi instituțiile statului.
Ori, ceea ce s-a dovedit din punctul meu de vedere, este tocmai asta: Trump n-a putut captura instituțiile statului. S-ar putea ca instituțiile statului, dimpotrivă, să fi rămas în controlul unor rețele care supraviețuiesc indiferent de alegeri. Pe mine asta mă sperie, că alegerile nu au consecințe. Și vă dau un singur exemplu: Trump a fost spionat – lucrul ăsta este dovedit acum – telefoanele lui Trump au fost ascultate în campania electorală. Dacă noi am fi aflat că, să spunem, în disputa Geoană-Băsescu, echipa lui Băsescu ar fi spionat, efectiv ar fi ascultat telefoanele lui Geoană, cu ajutorul, să spunem, unor judecători de la nu știu ce curte – FISA Court în cazul lui Trump -, dacă am fi aflat că, nu știu, șeful SRI ar fi acceptat compunerea unui dosar fals la solicitarea lui Christopher Steele, un fost agent al MI5 și cu o plată făcută și demonstrată de către Partidul Democrat, dacă am fi auzit că Serviciile Secrete în România au acceptat din partea unui candidat un soi de dosar falsificat pe care Serviciile Secrete îl înaintează unui judecător sau apoi poate chiar și unui procuror pentru investigații asupra contracandidatului, ar fi fost un imens scandal. Pe mine asta m-a șocat, faptul că există un deep state, faptul că există niște rețele subterane ale statului birocratic administrativ, care nu țin cont de voința populară.
Voința populară a fost ca Trump să fie patru ani – dar numai patru ani, nu mai mult – să fie patru ani președinte. Unii dintre acești oameni care erau plătiți de către contribuabilul american – mă gândesc la James Comey – au considerat că este de datoria lor să sfideze această decizie populară și să continue să îl urmărească pe Trump, inclusiv în partea de tranziție. După ce el a câștigat, telefoanele au continuat să fie ascultate. Mie mi se par grave aceste derapaje. Repet, mai mult decât retorica lui Trump, care poate să pară stridentă, mi se pare că extremismul trebuie localizat în acțiuni, nu în cuvinte, și acțiunile extremiste mie mi se pare că țin de încercarea de capturare a statului în interesul partizan al unei grupări.
Sibii: Tot în „Bufnița din Dărâmături” scrieți următoarele: „Pentru că generația care a urmat febrei Beatles nu mai crede în puterea de a schimba mersul lumii, singura alternativă oarbă și primitivă la disperare rămâne divertismentul cinic”. Acuma, ce pot eu să vă zic e că studenții mei sunt cât se poate de angajați civic și vor să schimbe mersul lumii. E adevărat că eu predau într-o universitate de genul celora pe care dumneavoastră le numiți „laboratorul propagandei stângiste în Statele Unite” și că studenții mei, în general, sunt fani ai Black Lives Matter, care din punctul dumneavoastră este „o ideologie rasistă”. Însă, studenții mei sunt clar angajați în problemele socio-politice ale vremii lor. Cum vedeți generația asta, mai ales cea americană tânără, care tinde să fie militantă Black Lives Matter?
Neamțu: Domnule Sibii, probabil că sunteți singurul om în ultimii 10 ani care citează frecvent dintr-o carte cu care eu am debutat în 2005. Asta mă flatează. Mă bucur tare mult că cineva mai citește Bufnița din Dărămături. Vă dați seama că, dacă ai debutat la 25-26 de ani cu o carte, ai avut tot dreptul să evoluezi. Nu știu dacă tot ce am spus eu acolo este literă de evanghelie, dar cu siguranță divertismentul face parte din viața inclusiv a tinerilor americani. Eu vă pot spune că numărul de ore urmărite pe Netflix este colosal și că acest binge-watching cu siguranță a explodat chiar și în perioada de pandemie, când oamenii n-au prea avut voie să protesteze nici măcar din motive de convingeri rasiste sau anti-rasiste. Și sigur că divertismentul a ocupat și continuă să ocupe o imensă parte din viața nu doar a tinerilor americani, ci și a occidentalului de rând.
Sigur că asta cred că are de-a face cu dispariția sacrului din societățile occidentale. Oamenii astăzi au mult mai mult timp, și timpul acesta care pe vremuri era dedicat unor preocupări spirituale – eu mi-amintesc perfect cum bunica mea își făcea rugăciunile, cum se citea în casă din Biblie… Astea nu sunt lucruri – de ce le invoc – nu sunt lucruri pe care le folosesc emoțional, sunt pur și simplu, dacă vreți, niște restituiri de tip antropologic și social ale unor crâmpeie de viață din România anilor ’80. Și cred că este important, fiindcă ei sunt totuși relativ aproape de noi, să vedem această ruptură.
Părinții noștri nu au încercat să schimbe lumea neapărat, sau bunicii noștri cu atât mai puțin. Ei au încercat să se schimbe pe ei înșiși. N-am o problemă că cineva este sensibil la nedreptățile lumii, dar am o mare problemă cu cineva care în loc să se schimbe pe el vrea să-i schimbe pe alții, eventual impunând cu ajutorul statului o formă de cenzură sau o formă de intimidare la adresa celor care gândesc diferit. Cred că dumneavoastră ca român care vă amintiți ce însemna în anii ’80 unanimitatea ar trebui să fiți un pic îngrijorat de faptul că oamenii inteligenți care se întâmplă să fie conservatori, dar rămân inteligenți, oameni educați care au poate citit sute și mii de cărți și care sunt orice dar nu niște ignoranți, cel puțin la standardele de astăzi, nu mai apucă să vorbească într-un campus liberal, doar pentru că un grup zgomotos face tot soiul de petiții și anulează, să spun, invitațiile unui Victor Davis Hanson sau ale unui Ben Shapiro.
Eu cred că această pasiune pentru schimbarea tinerilor trebuie călăuzită cu multă înțelepciune către ceva mai valoros, care este cunoașterea. Cunoașterea societăților care sunt îndepărtate de noi, pe care – vă dau un exemplu – Părinții Fondatori [ai Americii] le studiau cu mult mai mult sârg și cu mult mai multă pasiune. O să vă întreb de pildă câți dintre studenții dumneavoastră au răsfoit măcar o pagină din Cicero. O să vă reamintesc că Cicero a fost un personaj central pentru Thomas Jefferson, pentru John Adams și pentru Benjamin Franklin. Toată pleiada de gânditori republicani din antichitatea clasică, tot ceea ce înseamnă legile lui Solon sau gândirea unui republican precum Brutus sau Cato, toate aceste referințe la antichitate erau extrem de familiare pentru oamenii din secolul XVIII.
În timp ce noi susținem că am îmbrățișat progresul, progresul acesta arată jalnic. Tinerii noștri care termină chiar și un doctorat nu știu nici greacă, nici latină. Deci eu nu știu unde-i saltul – că era normal să spui că am progresat pentru că de la cunoașterea a două limbi am ajuns la cunoașterea a trei. Nu am cunoscut până acuma în universitățile liberale doctoranzi sau chiar doctori în științe sociale care să cunoască perfect două limbi moderne. Eu am întâlnit sociologi care nu puteau citi Max Weber în germană, care nu puteau citi clasici ai sociologiei de secol XX în altă limbă decât propria lor limbă maternă – adică nu știau nici franceză nici germană nici italiană. Asta îmi spune că noi nu am făcut niciun progres din punct de vedere al științei, ci dimpotrivă am regresat. În schimb, am înlocuit pasiunea pentru cunoaștere cu o pasiune pentru ideologii.
Ce sunt ideologiile? Sunt o versiune simplificată de filozofie personală, o variantă comprimată de înțelegere a lumii care este intrinsec – și aș spune structural – complexă. Lumea în care noi trăim este complexă; ea nu poate fi redusă la niște sloganuri, inclusiv sloganurile celor de la Black Lives Matter. Apropo, dacă vreți să știți de ce cred că Black Lives Matter este o organizație rasistă este pentru că în primul rând ei sunt obsedați de ceea ce înseamnă un accident al vieții, care este culoarea pielii tale. Să știți că nu doar culoarea pielii este un accident, ci și culoarea ochilor este un accident și accentul și timbrul vocal sunt într-un fel sau altul un accident. […] Eu nu am înțeles de ce dintr-odată în societățile occidentale – că nu doar în America ci și în Marea Britanie povestea asta a revenit – suntem obsedați de culoarea pielii în loc să fim obsedați de ceea ce ne ține împreună.
Sibii: Aș zice că răspunsul la acea întrebare e că sistemul/statul operează cu acea distincție pe baza culorii pielii și ca urmare răspunsul trebuie să vină din aceeași direcție.
Neamțu: Nu sunt convins că astăzi – de pildă când ești angajat într-o companie, dacă te-ai născut într-o familie de japonezi, de coreeni, de est-europeni, de nigerieni, de indieni – nu cred că atunci când ești angajat la Microsoft această culoare a pielii contează. Eu cred că cei din India sunt astăzi foarte prezenți în compania Microsoft nu pentru culoarea pielii, ci pentru că sunt buni la coding.
Trebuie să ne punem întrebarea de ce atunci când ești bun la coding ești acceptat aproape de orice companie. Să știți că Google sau Microsoft sau Facebook oferă salarii copioase și românilor și indienilor care sunt aici. De ce discuțiile despre culoarea pielii devin mult mai relevante atunci când se face politică și nu atunci când se face business? Răspunsul este, cred eu, că se caută manipularea emoțională a unei populații, care cu siguranță are de suferit astăzi, dar are de suferit nu neapărat din pricina unei prejudecăți rasiale, ci din pricina unui eșec existențial, de pildă al familiei.
Familiile afro-americane suferă enorm de 45 de ani din pricina absenței taților – ăsta este un lucru cunoscut și bine observat în statistici. Nu-l spun eu, ci-l spun foarte importanți economiști. Thomas Sowell, care era un economist afro-american, Ben Carson – acești oameni de culoare au observat destructurarea familiei începând cu anii ’60-’70, care a condus la apariția unei generații întregi de tineri adolescenți, de băieți în mod special, cărora le-a lipsit figura tatălui, figura autoritativă paternă, și care, în absența acestei autorități paternale, au dezvoltat din păcate, reflexe – unii dintre ei cel puțin – delicvente, care i-au dus foarte devreme la închisoare, pe la 17-18 ani.
Eu nu spun că e o cauzalitate și un determinism aici, dar spun că realitățile acestea nu pot fi ignorate. Când familia eșuează, intervine statul. Din păcate, statul a venit și a propus, mai ales mamelor de culoare afro-americane, ca soluție, dependența de un voucher pe care primarul sau pe care guvernul federal le-ar da acestor mame – care cu siguranță trebuiau susținute într-un fel sau altul, dar fără ca această gravă criză de unitate a familiei nucleare să se perpetueze. Din păcate, criza s-a perpetuat, sau chiar s-a adâncit, anume numărul de copii născuți în afara unei uniuni maritale consacrate este de 80%, și atunci eșecul acesta despre care noi vorbim este un eșec în primul rând existențial, moral, un eșec al familiei, un eșec al credințelor noastre individuale și abia apoi putem să imputăm statului acest eșec.
[…] Sunt înfricoșat la gândul că ne vom întoarce în România anilor ’80, în care statul ne spunea tot ce trebuie să facem. Că asta se întâmpla în anii ’80: statul ne spunea ce job trebuie să luăm, ce trebuie să credem despre bine și rău, ce trebuie să credem despre sexualitate, ce trebuie să credem despre progres, ce trebuie să credem despre comunism, ce trebuie să credem despre tovarășul secretar general. Era o lume în care libertățile erau foarte des suprimate în numele unui conformism social, în numele turmei care trebuia să aplaude marșul comunismului către epoca de aur.
Această ficțiune în care noi am trăit și care a fost un coșmar și o distopie și care v-a afectat și dumneavoastră viața – cred că vă amintiți de nebunia acelor ani, anii ’80, în care repet, cu toții gândeam la fel în școli, cu toții eram în aceeași uniformă chemați să cântăm dimineața imnuri către Nicolae Ceaușescu – această uniformitate pe mine mă șochează. Pe dumneavoastră nu vă șochează că în luna iunie sau când a fost luna asta, Gay Pride Month, toate, absolut toate logo-urile corporațiilor au îmbrățișat curcubeul. Nu vi se pare șocant?
Adică tipul ăsta de conformism – și eu vorbesc strict fenomenologic – faptul că lumea este atât de conformistă, că nu există disidență, că nimeni nu zice: „Mai lasă-mă, mă, cu curcubeul”. Așa cum ai putea să zici: „Mai lasă-mă cu Jesus al tău!”. Eu sunt de acord să zici asta: „Mai lasă-mă cu Jesus, mai lasă-mă cu curcubeul!”. [Astea] fac parte din enunțurile unor oameni liberi. Când libertatea individuală de a spune: „Nu, mulțumesc!”, inclusiv unei oferte religioase sau unei oferte securaliste, a dispărut, eu sunt speriat de ceea ce urmează. Toată lumea-i de acord că trebuie să punem mingea de fotbal la Campionatul European pe o mașinuță Volkswagen cu curcubeul. Ce treabă are curcubeul cu fotbalul?
Sibii: Dacă tot vorbim de libertatea de expresie, vreau să vă pun câteva întrebări despre postările dumneavoastră pe Facebook. Pentru că sunteți extrem de activ acolo, iar multe dintre postările dumneavoastră au devenit virale, for better or worse. Scriați nu de mult pe Facebook: „Nu-mi pasă câte glumițe și comentarii pline de deriziune îmi fac unii și alții. Mă interesează să-mi pun capul pe pernă știind că mi-am făcut datoria”. Țineți cât de cât evidența circulației postărilor dumneavoastră pe Facebook? Aflați când o postare face înconjurul Facebook-ului de limbă română? Vă pasă, vă implicați emoțional?
Neamțu: Vă spun sincer că nu pot gestiona acest lucru. Sunt un om onest, care trăiește din ceea ce muncește. Facebook-ul reprezintă probabil între 2 și 5 la sută din timpul pe care eu îl aloc diferitelor activități. Și nu vreau să fac pe nebunul. Realmente, eu scriu și plec de pe Facebook.
Ăsta este, dacă vreți, secretul unei, aș spune, fiziologii. De ce spun fiziologie și nu psihologie? Dacă ești expus unei cantități uriașe de ură, la un moment dat ai probleme de somatizare a acelei uri. Nu vreau să par nici victimă, dar eu în viața mea nu am mers pe contul de Facebook al unei alte persoane ca să o hărțuiesc sau să o supun unor umilințe. Niciodată. Sunt oameni cu care am avut polemici, cred că îi știți pe acești oameni. Lucian Mîndruță, de pildă. Sau Moise Guran. Nu am fost acolo pentru a injuria sau pentru a batjocori. Nu ați văzut la mine referințe personale, să zic, la viața lor intimă și așa mai departe. În general am respins niște argumente. Oi fi avut în dezbaterile mele politice, recunosc, și acuma trebuie să fiu onest, poate niște momente de oboseală în care am explodat. Dar, întrucât trebuie să gestionez foarte atent timpul de care dispun – și timpul nostru este întotdeauna același: numai 24 de ore într-o zi și o noapte – eu mărturisesc că nu am timp să urmăresc deloc impactul.
Eu mărturisesc că nici măcar toate comentariile pe YouTube sau pe Facebook nu le citesc. Cu atât mai puțin știu cum se duc ele în spațiul despre care vorbiți. Dar sunt conștient că unele se duc bine, altele se duc mai puțin bine și nu fac din popularitate o obsesie pentru mine. Consider că am obligația să spun ceea ce cred, mai ales din perspectiva libertății.
Deși, și dacă greșesc, consider că rămâne valoroasă îndrăzneala de a spune ceva care este contra curentului. Oricum sper că admiteți că un om cu un doctorat la King’s College și cu două licențe și cu un masterat și cu vreo 14 cărți scrise – cred că admiteți că un om ca mine ar putea să ocupe lejer în spațiul academic occidental sau românesc o catedră.
Și totuși lucrul ăsta nu se întâmplă. Eu trăiesc nu dintr-un salariu, ci trăiesc din activitățile mele antreprenoriale, din cursurile pe care le susțin la Clubul Marilor Cărți de la Școala Neamțu, din coaching-ul pe care îl fac cu oameni din mediul de afaceri, din foarte, foarte multe conferințe pe care le țin. Eu nu sunt un om care să aibă libertatea sau timpul de a urmări cancanul. Eu nu sunt angajat, eu sunt antreprenor și cine nu a gustat din viața plină de adrenalină a unui antreprenor – care trebuie să plătească salarii, care trebuie să plătească servicii, care trebuie să se ocupe de lucruri nevăzute, cum ar fi, eu știu, infrastructura unui site și multe, multe lucruri care nu se văd, contracte și discuții cu reprezentanți legali și așa mai departe – cine nu a gustat din viața unui antreprenor crede că probabil eu sunt toată ziua bunăziua în comentarii cu cei de pe online. Nu am timpul necesar. Dacă m-ar plăti cineva cu 10,000 de euro pe lună să scriu doar comentarii pe Facebook probabil că m-ați vedea ca și pe Dacian Cioloș sau pe alți europarlamentari dându-și cu părerea despre toate în universul online.
Sibii: Ok. Vreau să vă-ntreb atunci doar despre câteva postări care au făcut furori la vremea lor. În primul rând, postarea despre vameșul american Santino cu care ați discutat filozofie politică, dacă vă aduceți aminte.
Neamțu: Nimeni nu crede că e adevărat.
Sibii: Da, exact, aia vreau să vă întreb. Deci această întâlnire a avut loc, ați avut acea discuție, v-a vorbit despre Edmund Burke, despre fabianism?
Neamțu: Da, sută la sută adevărată. Era probabil, nu mai știu dacă era un cubanez, cred că era un cubanez, cred că s-a întâmplat în Miami, Florida. Era un tip care cu siguranță în familie a primit o educație bună și care cred că și-a ales o carieră în zona aceasta militară sau cum s-ar numi ea. Și nu trebuie să ne mire, fiindcă eu știu că și în România și în Cuba… Hai să ne gândim la România – țineți minte, nu? Erau foarte mulți oameni educați. Adică eu țin minte că mama și tata, care nu erau savanți, citeau Dostoievski. Nu e așa complicat să auzi de Burke dacă te-ai născut într-o familie de profesori în Cuba. Nu e atât de complicat. Sau de Platon. Adică care e sursa incredulității acestei povești?
Sibii: Am înțeles. Altă postare care a avut ecou mare a fost una mai dureroasă – cea în care povesteați episodul de hărțuire sexuală pe care l-ați suferit când erați student la Londra.
Neamțu: Motivul pentru care am spus acel lucru care s-a întâmplat nu a fost pentru a, mă rog, îmi exhiba eu suferința. Și aș minți să spun că a fost o durere – a fost mai degrabă dezgust. Eu nu am fost supus unui experiment dureros, ci am fost mai degrabă dezgustat de lipsa de onestitate a unui om care m-a invitat în casa lui, nu pentru o discuție intelectuală, ci pentru ceea ce s-a dovedit a fi, în mintea lui, o posibilă aventură erotică cu un tânăr de 20 și ceva de ani – deci era o aventură homosexuală în mintea acelui personaj pe care eu nu am acceptat-o. Nu spun lucrul ăsta pentru că aș fi singurul om în această situație, și, vezi Doamne, din acest motiv, o victimă. Au fost mai multe situații, cu preoți anglicani în care am fost confruntat cu această problemă și găsesc că de multe ori se trece peste acest detaliu, că bărbații nu sunt interesați doar de hărțuirea unor femei, ci unii bărbați sunt interesați de hărțuirea unor băieți sau a unor bărbați tineri.
Sibii: Ce v-a determinat să povestiți acel episod?
Neamțu: Faptul că mișcarea #MeToo părea să fie doar o mișcare în care femeile se plângeau de comportamentul unor porci, unor bărbați libidinoși, care contra unor servicii sexuale erau dispuși să promoveze anumite femei. Și lucrul acesta este incontestabil dezgustător. Transformarea unei persoane într-un obiect sexual este întotdeauna un demers care te reifică, care te depersonalizează și care te degradează și, dacă cumva apare și șantajul, este și mai grav. Eu am luat această decizie să spun o poveste pentru că mie mi se pare că de multe ori se trece cu vederea faptul că și anumiți bărbați, să zicem homosexuali, pot fi implicați într-o acțiune de hărțuire a altor bărbați – deci nu doar heterosexualii fac porcării, sunt și alți oameni cu orientări sexuale diferite care fac porcării.
Sexualitatea din păcate răscolește în noi ceva întunecat uneori. Sexualitatea nu este un lucru care să fie tratat cu banalitatea unor concepte pur sociologice sau biologice. Sexualitatea ține de o dorință de dominare uneori. Sexualitatea are o puternică componentă egoistă – vrei să-ți satisfaci plăcerea ta împotriva, uneori, voinței celuilalt. Sexualitatea ruptă de afectivitate are ceva adesea întunecat.
Sibii: Știți bineînțeles că multor victime ale violenței sexuale li se reproșează că nu au făcut plângere la poliție imediat și că au scos din sertar acuzațiile la ani distanță de acele incidente. Mi-ați spus că au mai fost asemenea cazuri în viața dumneavoastră. Ați făcut plângere la poliție sau oriunde altundeva?
Neamțu: Lumea nu înțelege că în 2002 sau 2003 când noi eram – când spun „noi” vorbesc despre o generație de studenți care se bucura pentru prima oară de libertate și atenție înainte de integrarea noastră în UE – noi nu eram cetățeni europeni; eram practic niște tipi din spațiul est-european care vedeau pentru prima oară, vă dați seama, Londra, Oxford sau Cambridge și tu vezi câte un personaj dintr-o instituție, în cazul ăsta biserica anglicană – eu făceam studii de teologie – și apropo, aveam și burse oferite de biserica anglicană – te pui cu instituția care ți-a dat o bursă? Nu. Ai o temere și doar creezi o respingere individuală.
Deci eu nu am avut o abordare de acest fel pentru că nu m-a instruit nimeni. Eu vă spun sincer ce am făcut: primul lucru – și aici sunt mărturii dar nu mai vreau să răscolesc subiectul – deci era noapte, era ora 11 când acest bărbat care era un important prelat al bisericii anglicane a intrat în camera mea unde eram găzduit la el acasă – a fost o găzduire oferită voluntar deci de un bărbat de 55 de ani unui tânăr de 25 cât aveam eu atunci – niciodată în viața mea nu mi s-a întâmplat ca atunci când sunt găzduit la o familie sau la un adult să fiu supus unei hărțuiri sexuale.
Omul a intrat în camera mea a început să îmi facă patul fără ca eu să îi solicit acest lucru. A avut mișcări lascive și nepotrivite, să le numesc așa, până în clipa în care m-a îmbrățișat fizic și mi-a oferit și un sărut deloc solicitat într-o zonă erogenă, să zic așa, a corpului – în zona aceasta a lobului stâng al urechii – și acest gest mi s-a părut extrem de nepotrivit. Am fost șocat, l-am împins din cameră pe acest bărbat și am închis ușa cum am putut – știți că în Anglia nu se închid ușile propriu zis, nu aveam lacăt. În fine, m-am baricadat cum am știut, m-am speriat și am scris rapid unui domn care era cel mai bun prieten al meu – tot așa din biserica anglicană – despre ce mi s-a întâmplat. Și el mi-a dat un sfat: „Pleacă la prima oră a dimineții din casa respectivă, fără alte explicații. Just leave! ”
Apoi m-am dus pentru o altă explicație la un alt prieten al meu – care era specialist în creștinismul arab; el era din Liban, l-a și cunoscut pe Andrei Scrima, un mare teolog român. El mi-a dat același sfat. A zis: „Pleacă și nu da nicio explicație, nu-l mai contacta niciodată pe acest om”. Totuși, fiind traumatizat, i-am scris [agresorului] un e-mail după trei luni de zile și am spus că pentru mine a fost o experiență traumatizantă și că nu mai vreau să aud vreodată de el. El a negat. A spus că a fost un gest de tandrețe care e foarte răspândit și foarte obișnuit. Eu nu am mai fost sărutat de un bărbat pe ureche niciodată. Deci niciodată. El spune că e foarte răspândit. Probabil în lumea lui.
[…] Am plecat de acolo și am uitat de poveste sau am încercat sa uit de poveste, dar nu mi-am permis să fac tam-tam, pentru că m-am temut pur și simplu că întreaga mea ședere în Anglia va fi periclitată. Și atunci am tăcut, până când după doisprezece ani am văzut mișcarea asta #MeToo si mi-am permis să spun că și un bărbat poate fi supus – nu doar o femeie poate fi supusă unei hărțuieli. […]
Sibii: On a lighter note – faimosul costum corai. Nu îl mai prefațez cu nimic. Spuneți-mi dumneavoastră de el.
Neamțu: Eu nu știu dacă trebuie să fac comentarii cu privire la vestimentația estivală. Dacă mergem împreună astăzi în Florida, la Miami, veți vedea 20 de feluri de costume, unele mai simpatice ca altele – unele sunt florale, altele sunt costume uni – sau corai cum spuneți dumneavoastră. Deci costumul meu dacă îl comparăm cu ceea ce vedem astăzi, să spunem pe o plajă din America, este un costum banal.
Încă o dată insist, era un costum pe care l-am purtat în Delta Dunării și la Constanța într-o vacanță și cred că oamenii au dreptul uneori să fie și amuzați sau să fie relaxați… Și am un designer de costume care e un tip excentric: Florin Dobre. E un designer român care apare de 12 ani în GQ Magazine. Nimeni nu poate să-i nege talentul. Se pare că britanicii nu i-l neagă, ci i-l recunosc. Și el mi-a spus: „Ia să mergem și pe linia asta mai îndrăzneață”. Și mi-am asumat linia îndrăzneață a unui costum de vacanță, de vară. Două luni pe an poți să porți asemenea haine în România. Dacă ești într-o climă mai generoasă, cum e cea din California, poți să porți și mai des.
Faptul că prin fața acestei case de vacanță unde eu am fost cazat, Casa Varvara din Dobrogea, a trecut o turmă de oi a unui cioban – asta ține de pitorescul României. Numai în România poți să ai această mixtură între ciobani care își duc oile la păscut, da? Vorbim despre zona din preajma Tulcei. În România poți să ai nu doar un costum corai lângă un cioban – poți să ai, aș spune, o mașină Bentley lângă un cioban. Deci în România asemenea contraste fac toată savoarea comentariilor jurnalistice sau, mă rog, literare. Asta-i România. E țara contrastelor și va rămâne așa mulți ani.
Am vorbit cu ciobanul respectiv, era un cioban destul de trist, care era plătit prost de către proprietar și spunea că nu câștigă mai mult de zece milioane. Și a trecut la o distanță de circa 30 de metri de Casa Varvara unde stăteam. Eram ieșit la un apus de soare, la o plimbare și eram cu un prieten care avea un aparat foto și ne-a făcut niște poze. Și se pare că au devenit virale. Dar să știți că culoarea aceasta corai este culoarea călugărilor budiști. Ea nu trebuie să fie conotată sexual.
Sibii: Câteva întrebări despre politică. Multă lume se așteaptă să intrați în AUR. Vă interesează?
Neamțu: Să intru în AUR mi-ar plăcea cu niște investiții, să fac niște investiții în AUR, dar uite, n-am încă portofoliul ăsta pus deoparte. [Râde] Sigur, dincolo de discuția despre bani și despre AUR […], evident că nu sunt deloc străin de aceste speculații. Eu am oameni în foarte multe partide din România care îmi sunt apropiați din punct de vedere afectiv sau doctrinar. Ca să fiu mai precis, sunt oameni în PNL cu care am relații civilizate și care-mi sunt apropiați și pe care-i respect foarte mult. Nu știu dacă greșesc spunând, de pildă, că am o admirație extraordinară față de domnul Bolojan de la Oradea. Și nu e singurul.
Am relații apropiate cu oameni din PMP. Nu mai este un partid care să însemne foarte mult în jocul politic din țară, dar este un partid în care am prieteni care au valori conservatoare în sensul clasic. Și evident, nu este un secret că în AUR există oameni precum Sorin Lavric – care are o pregătire filozofică și care a scris lucruri interesante despre Constantin Noica, de pildă – care au poziții anti-comuniste cu care rezonez din motive afective. Familia mea a suferit din pricina comunismului. [Sunt oameni] cu care am un comerț intelectual, chiar dacă domnul Lavric a fost pus la zid pentru nu știu ce a scris el într-o carte foarte greu de citit. Vă mărturisesc că mi-a dat și mie cartea aceea, Decoct de femeie, care e o carte destul de greu de citit. Dar, Dumnezeule mare, literatura întotdeauna conține elemente excentrice. Adică Nabokov a scris „Lolita” și n-a fost arestat pentru pedofilie. Cred c-a primit premii după ce a scris această carte tipărită în milioane de exemplare.
[…] În schimb domnul Sorin Lavric a fost demonizat pentru niște lucruri bizare despre femei care își dau unghiile cu lac sau nu și le dau cu lac, poate inspirate, poate neinspirate. Probabil mai neinspirate decât alte lucruri pe care le-a spus, dar domnul Lavric să știți că a scris și despre Hegel, despre Fenomenologia Spiritului. Deci eu cu oamenii aceștia care îmi sunt apropiați nu am rupt legătura doar fiindcă ei fac dintr-un partid sau altul.
Sibii: Dar luați în considerare opțiunea intrării în AUR?
Neamțu: Nu cred că vă este străin faptul că am criticat pozițiile ușor ceaușiste ale unor lideri AUR pentru campania electorală din 2020. AUR este un partid extrem de amestecat la această oră, dar are poziții politice cu care eu rezonez din punct de vedere al valorilor – nu din punct de vedere al esteticii, deci împachetarea poate să fie mult îmbunătățită – dar când partidul acesta susține un memorial al comunismului, eu să știți că n-am să resping ideea de memorial al comunismului doar fiindcă ideea aceasta este susținută de AUR.
George Simion după părerea mea practică un tip de discurs care este strident și vehement și care are o explicație și în temperamentul domniei sale pe care nu l-aș îmbrățișa, eu fiind un conservator un pic mai domol. Dar, uite, George Simion a criticat poziția unor fotbaliști români care au îngenunchiat în fața celor de la Black Lives Matter. Aici sunt de acord cu George Simion. Ce treabă are un fotbalist din Federația Română de Fotbal cu sloganurile Black Lives Matter? De ce nu cerem noi echipei, să spunem a Ungariei sau a Austriei, să îngenuncheze în numele suferinței lui Horia sau a lui Avram Iancu? Sute de ani românii au fost umiliți – nu doar umiliți, au fost înlănțuiți la propriu – în Ardeal, în Transilvania și noi nu cerem ungurilor, nemților sau austriecilor să îngenuncheze când vin la București. Dar uite că suntem în situația de a vedea sportivi români care îngenunchează la Londra în numele unei ideologii care cred că oricum nu este înțeleasă de ei.
Deci oameni din toate partidele din România spun lucruri cu care uneori sunt de acord și altele cu care nu sunt de acord. Sunt oameni în AUR care spun lucruri cu care eu sunt de acord, dar au fost și oameni în AUR cu care nu am fost deloc de acord și știți că i-am criticat vehement.
Eu astăzi nu mai fac politică. Sunt implicat doar în acțiuni culturale și acțiuni, să spunem, de rezistență spirituală pe un front creștin bine cunoscut pe care eu încerc să îl duc spre zona creștin-democrată. Niciodată anexarea creștinismului în siajul unui discurs de tip legionaroid nu mi-a plăcut. De ce? Pentru că legionaroizii sau fasciștii sau comuniștii toți la un loc, ca și liberalii extremiști din America de astăzi, se încred foarte mult în stat. Ei vor ca statul să captureze un anumit tip de discurs și cu asta eu nu pot să fiu de acord. Prefer un alt model în care libertatea individuală este păstrată și chiar cultivată.
Sibii: Apropo de acel discurs legionaroid, mulți v-au acuzat de-a lungul timpului de simpatii legionare, de la recitarea lui „Ridică-te Gheorghe” la scrierile admirative despre Nae Ionescu sau chiar Nichifor Crainic. Nu demult ați postat pe Facebook dintr-un ziar românesc din anii ’30 care publica o listă de „Zece porunci a poporului Român”, unele cu o puternică tentă naționalistă. Cum răspundeți la asemenea acuzații?
Neamțu: Eu cred că a caricaturiza opiniile unui om astăzi este extrem de ușor și mai cred că se practică din ce în ce mai mult cultura rezumatului – adică noi nu avem astăzi dorința să aflăm adevărul, ci mai degrabă să instituim un raport de putere cu interlocutorul nostru din care să nu rezulte neapărat adevărurile în care preopinentul sau interlocutorul nostru crede, ci să rezulte mai degrabă un portret viciat.
Toată lumea știe că legionarismul a fost o ideologie apărută în România interbelică care a condus țara noastră în contextul ascensiunii Germaniei naziste în cea mai mare catastrofă a secolului XX care a fost cel de-al Doilea Război Mondial. Eu am pierdut în al Doilea Război Mondial doi unchi. Bunicul meu a fost acolo, s-a întors în România pentru că și-a pierdut doi frați. […] Deci România a pierdut sute de mii de oameni datorită acestei filozofii pe care au avut-o unii lideri atunci, care a fost favorabilă Germaniei naziste.
Eu sunt un dușman neîmpăcat al totalitarismelor și al extremismelor. Eu sunt un conservator din linia mai degrabă uitată astăzi a lui Titu Maiorescu și, dacă vreți, Winston Churchill. Winston Churchill a fost printre puținii oameni politici ai veacului trecut care au înțeles gravitatea atât a comunismului cât și a fascismului sau a nazismului. Prin urmare, subiectul pentru mine este clasat de foarte mult timp.
Faptul că eu am o componentă patriotică care mă face să citesc și Nicolae Labiș care a fost un comunist, și Radu Gyr, care a fost legionar, n-are nimic de-a face cu convingerile mele politice. Poezia nu este nici comunistă, nici legionară, nici liberală, nici conservatoare. Ori e poezie, ori nu e poezie. Iar poezia poate să fie proastă sau bună. Ea nu poate să fie legionară sau liberală sau conservatoare sau comunistă. Dacă ea nu mai este poezie, devine propagandă. Deci eu cred că am depășit de foarte mult timp aceste subiecte.
Ceea ce e tragic este faptul că oameni care au avut simpatii legionare, să zicem, în anii ’30 – nici măcar angajamente, ci doar simpatii – nu mai sunt văzuți în complexitatea lor, ci sunt reduși la un singur moment din biografie. Domnule Sibii, este ca și când eu aș depista, nu știu, ceva în tinerețea dumneavoastră, ceva nu tocmai flatant, și aș vedea undeva, nu știu, la 19, 20 de ani o postare, un text scris de dumneavoastră, poate care are o incoerență, un dezacord gramatical și v-aș spune că sunteți agramat pentru că ați făcut un dezacord. Ăsta e genul de fractură care nouă ni se propune.
Ca să dau un exemplu, Mircea Vulcănescu a fost critic al mișcării legionare. A fost critic, deci nu numai că a fost neutru, chiar s-a pronunțat împotriva unor exaltări. A fost un admirator al lui Nae Ionescu care a fost și profesor de filosofie, nu doar propagandist sau ideolog al Legiunii. Și atunci, astăzi ne raportăm la Mircea Vulcănescu, nu ca la sociologul lui Dimitrie Gusti, care are multe lucruri de spus, interesante în orice caz, ci ne raportăm ca la unul care, vezi Doamne, a făcut parte din guvernul Antonescu și nu a văzut niște nedreptăți pe care nu știu ce propunere de lege în acel guvern le comitea față de minoritatea evreiască.
Cu siguranță trebuie să plângem suferința celor care au murit sub Steaua lui David ca și atunci când trebuie să plângem suferința celor care au murit sub Crucea lui Hristos. Pentru mine suferința este universală; ea este egală. Că vorbim despre armeni, că vorbim despre evrei, că vorbim despre țigani, că vorbim despre români, care au fost întemnițați și ei uneori în lagărele naziste. Toți au suferit. Nu cred că trebuie să deosebim între suferința unora și să spunem că, vezi Doamne, unul a suferit mai mult decât altul. Adică nu vreau să intrăm într-o competiție martirologică, că cei care au mers la Aiud au suferit mai mult decât cei de la Auschwitz – ar fi o nebunie să spunem asta.
Deci pentru mine lecția secolului XX este clară. Trebuie să ieșim din logica secolului XX, prin care foarte multe elite au opus pericolului comunist „soluția” legionară. Asta a fost o logică a dihotomiei pe care eu nu o accept. Eu am mers pe a treia cale, între legionarism sau fascism pe de o parte și comunism pe de altă parte. A treia parte însemna conservatorismul liberal sau creștin-democrația, care a fost rodnică. Adică ea a produs zeci de ani roade în Europa – mă refer aici la Italia lui Alcide De Gasperi, mă refer aici la Germania lui Konrad Adenauer. Astea nu sunt povești nemuritoare din capul meu, sunt realități istorice. Deci soluția la comunism și la fascism n-a fost alta decât creștin-democrația și conservatorismul moderat liberal, în sensul libertății economice și al conservatorismului moral.
Cred că subiectul a fost de mult închis în ceea ce mă privește. Restul sunt calomnii.
Sibii: V-ați implicat în referendumul CpF. Ați închiriat chiar și un autobuz electoral pentru a îndemna oamenii să iasă la vot. Care e poziția dumneavoastră în general față de identitatea gay și drepturile comunității LGBTQ?
Neamțu: Eu cred că orice om dintr-o țară civilizată trebuie să aibă toate drepturile pe care acel stat le oferă cetățenilor, indiferent de orientare sexuală. Cred în același timp că întemeierea unei familii și mai ales creșterea unor copii nu este un drept fundamental al unui cuplu homosexual. Eu cred că un copil are nevoie să fie crescut de o mamă și de un tată și, dacă nu se întâmplă acest lucru, cu siguranță acel copil suferă. Nu poate fi niciodată substituită o mamă, în viața unui copil, de un bărbat. Asta e convingerea mea care e bazată nu pe opinii religioase, ci pe observarea naturii.
Eu observ la mamiferele superioare această tendință dominantă de a avea mereu în prezența unor pui – citim aici copii – o mamă. Nu cred că un copil care crește într-o familie de bărbați homosexuali primește tot ceea ce el trebuie să primească pentru o dezvoltare armonioasă. Ăsta e un punct de vedere la care eu țin și care e întemeiat în primul rând în observarea naturii, nu neapărat în argumente religioase.
E adevărat că și creștinismul și hinduismul și Islamul și toate marile religii ale lumii au o opinie critică față de homosexualitate. Dar asta nu înseamnă că cel care nu este 100% compatibil cu definiția pe care eu o dau – sau pe care tradițiile acestea milenare o dau – familiei nu are dreptul la o viață decentă într-o societate civilizată. Orice bărbat sau orice femeie care este de orientare homosexuală într-o societate civilizată trebuie să aibă dreptul la un job, ca și toți ceilalți, la respect social, la fel ca și toți ceilalți.
N-am absolut nimic împotriva unor persoane care sunt de orientare homosexuală. De altfel citesc cărți scrise de ei. Foarte mulți oameni care aparțin acestei minorități sunt extrem de inteligenți. Ceea ce mă deranjează este un singur lucru: exhibiționismul sexual din anumite contexte care țin de marșurile organizate în anumite perioade ale anului în marile capitale ale lumii occidentale. Mi se pare că se coboară uneori în zona indecenței și chiar a bestialității – am văzut asemenea imagini. Și al doilea lucru care mă deranjează este intruziunea acestei propagande LGBT în școli. Eu nu cred că trebuie să fie permise asemenea lucruri fără acordul părinților. Consider că părinții trebuie să aibă ultimul cuvânt când vine vorba de educația copiilor lor, și aici nu sunt de acord cu impozițiile recente ale Uniunii Europene sau ale Raportului Matić.
Sibii: Știu din postările dumneavoastră că sunteți perfect conștient că sunteți acuzat a fi „un homosexual reprimat” care își varsă frustrările pe comunitatea gay. Feel free să nu-mi răspundeți, dar cum reacționați la aceste suspiciuni?
Neamțu: Domnul Sibii, hârtia suportă orice enormitate. Eu cred că ăsta nu este un lucru nou. Orice persoană publică stârnește fantasme de tot soiul în mintea unor oameni. Eu nu sunt responsabil pentru ce ajung să devin în imaginația unui om. Chiar nu am nicio problemă cu faptul că unii oameni delirează pe cont propriu, pe timpul lor, pe banii lor. Eu nu am timp să răspund la toate formele de delir. Sunt mult mai heterosexual decât mi-aș fi dorit uneori, și mărturisesc că sunt mult mai heterosexual decât un domn ca Andrei Caramitru […]. A fi în permanență acuzat că sunt altceva decât ceea ce sunt este până la urmă o formă de jignire. Dacă tu, homosexual fiind, auzi la o dezbatere televizată că cineva te acuză că ești un heterosexual ascuns, ai dreptul să te indignezi. Eu se pare că nu am dreptul la indignare; eu am dreptul doar să fiu insultat. E ok, am înțeles și asta.
Nu, în esență, și eu mă pot uita la dumneavoastră și să spun, „Știți, sunteți un creștin ratat” sau „Sunteți un creștin care și-a pierdut vocația”. […] Putem spune orice, dar asta nu înseamnă că suntem oameni serioși sau că suntem oameni inteligenți. Hai să depășim momentul – repet, există loc sub cer pentru toată lumea, dar dacă eu sunt într-un dezacord cu cineva nu înseamnă că trebuie să fiu și caricaturizat. E suficient să fiu în dezacord. Am văzut oameni foarte prost crescuți care v-au jignit pe dumneavoastră pe pagina mea de Facebook, pentru că aveți un portret al dumneavoastră care este diferit de al meu. Uite și eu am un nas borcănat și asta nu înseamnă că trebuie să fiu jignit pentru asta. Fiecare om are particularitățile sale, dar când există ură și când există din păcate polemici foarte intense, oamenii nu se mai controlează și atacă inclusiv, repet, accidentele de biografie.
Sibii: Ați încuraja un român gay care este căsătorit în diasporă să se întoarcă în România?
Neamțu: Eu aș spune următorul lucru oricărei persoane: dacă tu te duci, să spunem, creștin fiind, în Iordania astăzi, care e o țară interesantă, trebuie să fii conștient de pildă că-n Iordania nu sunt festivaluri de muzică clasică, și nici filarmonici, da? Tu ești un creștin european, te duci cu soția, vei fi acceptat la nivelul acesta, dar vei știi clar că într-o țară cu acest profil cultural nu vor fi festivaluri de muzică clasică. Dacă te duci în acea țară cu scopul de a le spune că ei sunt retardați și că fără muzică clasică și-au pierdut sensul existenței te poți aștepta la un backlash.
Dacă tu vii într-o țară cu o legislație și cu moravuri predominant creștine, conservatoare precum Polonia – hai să nu luăm România în discuție, ci Polonia – te poți aștepta să ai dificultăți dacă vrei să-ți impui propria ta filosofie asupra acelei țări. Dar trebuie să admiți că și colonialismul culturalist e la fel de vinovat ca și colonialismul economic de odinioară. Dacă tu ai criticat colonialismul economic al țărilor occidentale și felul în care atâtea puteri ale Occidentului au pătruns ca în brânză în Africa, în Asia și au exploatat resurse, minerale, oameni – deci dacă ai făcut acest lucru cu o anumită violență din punct de vedere sistemic acum 100 de ani, de ce violența simbolică de data asta, de ce ingerința și intruziunea asta foarte, foarte apăsată la care noi asistăm în ultima vreme ar fi mai puțin vinovată?
Adică, sincer să fiu, dacă Occidentul a greșit odată, trebuie să greșească și a doua oară? De ce trebuie să vină Joe Biden în România, că a venit în 2014, să-mi vorbească despre o legislație pe care el ar avea-o ca prioritate în țara lui, când el ar trebui să vorbească despre prioritățile mele? Iar în România, credeți-mă, prioritatea numărul unu nu o reprezintă – o să vă dezamăgesc – situația cuplurilor homosexuale, ci prioritățile oamenilor – cel puțin pe agenda publică noi asta vedem. Deci dacă citim despre preocupările românilor, vom identifica chestiuni care îi obosesc pe români – de pildă gunoaiele. Să știți, apropo, că dacă facem curat în Sectorul 1 și homosexualii și heterosexualii se vor bucura.
Sibii: Dar eu nu vă întreb de Biden, de un străin, ci de un român care ar vrea să se întoarcă în România, însă știe că soțul său nu va fi recunoscut ca atare.
Neamțu: Eu cred că trebuie să știu, eu, Mihail Neamțu, că dacă mâine candidez la o poziție la universitatea dumneavoastră, am 0,001% șanse să fiu ales ca profesor, ca și cadru didactic. Este tragedia acestei vieți. Sunt un om foarte pregătit intelectual față de mulți contemporani de-ai mei. Sunt foarte mulți oameni pe care eu îi cunosc, de vârsta mea – sunt un om mult mai pregătit decât ei. Unii dintre ei sunt profesori și nu au nici un sfert din lecturile pe care le am eu. Și totuși ei sunt profesori plini, plătiți din bani publici la universități americane sau românești, deși sunt pur și simplu ignoranți. Și când spun asta nu o spun cu răutate, o spun ca pe un enunț matematic. Pot să dau teste acestor oameni și veți vedea că nu știu lucruri esențiale. Nu știu când a căzut Roma, nu știu când a căzut Bizanțul, nu știu lucruri esențiale despre istoria Americii. Cred că nici Revoluția Americană nu știu când a avut loc și totuși sunt profesori – unii dintre ei sociologi, alții sunt profesori de antropologie și așa mai departe. Eu fiind conservator și susținător al lui Trump, nu voi fi acceptat de America liberală să predau la universitate și știu lucrul acesta pentru că am încercat.
Cine îmi repară mie drama personală? Să știți că eu nu pot – pentru că nu sunt acceptat la, să zicem, o universitate liberală – să îmi plimb copilul prin lume, să-mi duc copilul în locuri speciale ale Americii fiindcă nu am aceste resurse financiare de care dispune copios un propagandist care face pe profesorul la Michigan sau în alte locuri. Mie cine îmi repară această nedreptate și cine îmi alină zdrobirea inimii când văd că nu pot să-mi duc copilul, să zicem, la Disneyland pentru că nu dispun de banii pe care îi are un profesor universitar care poate să încaseze și o sută de mii de euro pe an, dar care este propagandist al stângii? […]
Deci ce vroiam să spun cu această digresiune e că viața este nedreaptă. Că viața este intrinsec o sumă de contradicții și nu va fi niciodată nicio societate perfect justă cu cineva. În cazul ăsta, că vorbim despre mine, mă simt discriminat, creștin fiind – conservator, dar educat – consider că eu sunt discriminat la ora asta într-un context academic occidental. Cine îmi va da înapoi anii în care a trebuit să dau drumul la antreprenoriat, să-mi fac firmă, să mă ocup de propria mea afacere?
Statele Întortocheate ale Americii este un newsletter bilunar produs de colegul nostru Răzvan Sibii, jurnalist și prof de jurna în Amherst, Massachusetts, SUA. Poți să te înscrii la newsletterul lui aici.
Autorul
Răzvan Sibii
Au contribuit
- Fotografie de copertă de Joel Muniz. [Sursă: unsplash.com]
