fbpx

    „Mitologia“ Primului Amendament

    14/06/2021

    Lectură de 12 minute
    Statele Întortocheate ale Americii - newsletter bilunar

    Când întrebi un american în ce anume constă excepționalismul țării lui, îți va răspunde probabil ceva legat de „libertate“. Acel „It’s a free country! “ care e un adevărat tic verbal în America de obicei se referă la libertatea de a spune ce vrei și când vrei, mai ales la adresa puterii, fără să ți se întâmple nimic neplăcut din punct de vedere legal. Dacă insiști, interlocutorul s-ar putea să-ți și citeze direct din Constituția Statelor Unite ale Americii – mai precis din Primul Amendament, care sună așa:

    Congresul nu va elabora nicio lege prin care să instituie o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii sau să îngrădească libertatea cuvântului sau a presei sau dreptul poporului la întrunire paşnică și de a adresa Guvernului cereri privind repararea nedreptăţilor“.

    Bun, deci excepționalismul american constă în faptul că SUA nu are legi care îngrădesc libertatea cuvântului, nu? Nu. Are legi care îngrădesc libertatea cuvântului, în ciuda a ce zice, cât se poate de clar, Primul Amendament. Dar măcar e adevărat că ești mai liber în America ca în alte țări să zici orice prostie îți trece prin minte – cel puțin din punct de vedere legal? Ei, aici se poate discuta pentru că, așa ciuruit cum e, Primul Amendament e totuși extrem de influent în jurisprudența americană, și în SUA e legal să arborezi un steag cu svastică, să-i acuzi pe politicieni de vrute și nevrute și să spui la televizor că Dumnezeu pedepește țara cu uragane pentru că tolerează homosexualitatea.  
     
    Laitmotivul acestui newsletter a fost de la bun început „America e mare, extrem de diversă și paradoxală“. Afirmația e adevărată și în cazul libertății cuvântului. Da, America se bucură de o mai mare libertate de expresie decât marea majoritate a celorlalte democrații din lume – dar acea libertate nu e chiar așa de mare precum cred mulți americani. Da, Primul Amendament garantează libertatea cuvântului de pe la 1791 – dar actuala jurisprudență, extrem de permisivă cu minciuna, acuzația nefondată și incitarea la ură, datează doar din a doua jumătate a secolului XX. Și tot așa, ca-n bancurile cu Radio Erevan: „E adevărat, dar…“
     
    Multe s-au spus despre Primul Amendament (că-i voie!) și probabil că multe se vor mai spune și de-acum încolo, pentru că războaiele culturale americane îi determină atât pe conservatori cât și pe progresiști să propună felurite îngrădiri ale libertății cuvântului. În această ediție a „Statelor Întortocheate ale Americii“, voi trece în revistă principalele dezbateri din jurul celei mai faimoase legi din istoria Statelor Unite, cu ajutorul a doi specialiști: Dan Gordon, profesor de istorie la University of Massachusetts Amherst, și Hrvoje Cvijanović, profesor de științe politice la Universitatea Zagreb.

    Lupta pe semantică

    Unde e lege, e neapărat și tocmeală. Uneori, foarte, foarte multă. Așa cum era și de așteptat, practic fiecare cuvânt din Primul Amendament a intrat rapid sub lupă după adoptarea legii.
     
    Ce înseamnă „Congresul“ din „Congresul nu va elabora nici o lege“? La început a însemnat chiar Congresul ăla din Washington, D.C., adică legislatura federală. Dar până la urmă s-a pus problema dacă legislaturile statale sau consiliile locale au voie să dea legi interzicându-le cetățenilor să-și spună părerile în spațiul public. Iar Curtea Supremă a hotărât că să dai voie guvernelor locale să le închidă gura cetățenilor ar cam defeat the purpose. Așa că la ora actuală prin „Congres se înțelege toate aceste legislaturi.  
     
    Bun, mai departe. Ce înseamnă „nicio lege“? Răspunsul la această întrebare depinde de înțelesul pe care i-l dăm altui element din textul legii, probabil cel mai important de-acolo: „cuvânt“ (speech). Dacă prin „cuvânt“ nu înțelegi „șantaj“, „instigare la violență“, „defăimare“ și altele (vezi mai jos o listă), atunci da, „nicio lege“ înseamnă „nicio lege”. Altfel, înseamnă „câteva legi“ :).
     
    Deci, ce înseamnă speech? Doar cuvinte scrise și vorbite? Sau și simboluri (de ex. svastică, un deget ridicat desenat, un organ genital desenat, un pistol desenat)? Sau expresii artistice (de ex. dans) sau expresii politice (de ex. donații către un candidat preferat)? În ultimele decade, Curtea Supremă a avut tendința de a lărgi definiția speech-uluiși nu de-a o îngusta.
     
    Și mai e un cuvânt interesant în Primul Amendament, chiar dacă nu e la fel de disputat ca celelalte: „(să) îngrădească“. Adică nu că statul n-are voie să interzică oamenilor să se exprime liber, ci n-are voie nici măcar să le ciupească un pic din acel drept

    „Un principiu spiritual“

    Americanii invocă Primul Amendament cum le vine la gură: și în situații în care se aplică și în situații în care nu se aplică. De exemplu, deși toată lumea știe că legea limitează doar raza de acțiune a statului(„Congress“), oricând Facebook sau Twitter cenzurează un user sau The New York Times întrerupe colaborarea cu un jurnalist de opinie pentru că a zis ceva rasist, Primul Amendament este pe buzele tuturora.
     
    Când li se trage atenția că o companie privată ca Facebook nu intră sub incidența Primului Amendament, răspunsul e de obicei „Ok, n-o fi împotriva literei legii, dar e sigur împotriva spiritului legii!“ Dan Gordon, istoricul cu care am vorbit pentru această ediție a newsletterului, confirmă sensibilitatea extremă a americanilor la orice are de-a face cu libertatea cuvântului.
     
    „Pentru americani în general, free speech nu e doar un principiu legal, ci și unul spiritual. Aș spune că pe măsură ce societatea se secularizează, unele valori ne-religioase și politice devin tot mai sacre. Noi ne-am fixat pe libertatea cuvântului pentru că ne ajuta să ne auto-definim prin contrast cu Uniunea Sovietică și alte țări comuniste în timpul Războiului Rece“ explică el.
     
    Gordon consideră că declinul în „comportamentul profesional“ și în politețea de zi cu zi pe care îl observă el de o vreme în America este direct proporțional cu fetișizarea conceptului de libertate a cuvântului. „Realitatea e că o totală libertate a cuvântului nu e bună în absolut fiecare spațiu al societății” spune profesorul, care caracterizeazădiscursul american din jurul Primului Amendament drept o „mitologie“.

    Protest Occupy Wall Street în Zuccotti Park din Manhattan în 2011. [iStock]

    Statul-prieten și statul-dușman

    Istoricii și profesorii de științe politice recunosc de obicei două mari paradigme de interpretare a Primului Amendament: o viziune maximală conform căreia libertatea cuvântului este un drept cu valoare intrisecă și o viziune ceva mai utilitară conform căreia libertatea cuvântului e un lucru bun în măsura în care ajută cetățenii să se guverneze singuri și democratic.
     
    Când ai încredere în bunul mers natural al „pieții ideilor“ (unde ideile bune până la urmă înving ideile proaste), atunci nu privești cu ochi buni intervenția statului în acest domeniu, nici măcar când ai de-a face cu un șuvoi aparent irezistibil de minciună, calomnie și dezinformare.
     
    În schimb când crezi că cel mic are nevoie constantă de ajutor să i se opună celui mare pornit pe cuceriri, ești mai puțin refractar în fața intervenției statului în chestiuni precum reprezentare mass-media și șanse egale în educație și pe piața muncii.
     
    La ora actuală, ambele paradigme se regăsesc în deciziile Curții Supreme, deși versiunea absolutistă câștigă tot mai mult teren în ultima vreme (vezi cazurile Snyder v. Phelps, Citizens United v. Federal Election Commission, Masterpiece Cakeshop v. Colorado Civil Rights Commission și multe altele).

    Istoricul Primului Amendament

    Putem vorbi de cinci etape principale din viața Primului Amendament:

    1. Perioada dintre promulgarea legii și sfârșitul Războiului Civil, când, în ciuda exprimării tranșante din Primul Amendament, tribunalele americane nu prea aveau parte de cazuri judiciare legate de libertatea cuvântului, „Părinții Fondatori“ ai Americii fiind mult mai puțin preocupați de această chestiune decât noi.   
    2. Perioada de după Războiul Civil, când s-a promulgat cel de-al 14-lea Amendament care interzicea statelor (nu doar guvernului federal) să discrimineze – cu trimitere la afro-americani care fuseseră recent emancipați. De acum, Primul Amendament (care, teoretic, permitea albilor rasiști să discrimineze verbal) a intrat în conflict cu cel de-al 14-lea Amendament, această bătălie ducându-se și în prezent în tribunalele americane, precum și în alte sfere, cum ar fi campusuri universitare, companii de stat, stradă etc. (Vezi Brown v. Board of Education).
    3. Perioada dintre Primul Război Mondial și anii ’60. În 1917-18, Congresul Statelor Unite a aprobat Legea Sedițiunii (Sedition Act) și Legea Spionajului (Espionage Act) care criminalizau categorii întregi de „expresie“ pentru a apăra interesele țării pe timp de război. Legea Sedițiunii a fost abrogată în 1921, dar o parte din Legea Spionajului e în vigoare și acum și a fost invocată recent în cazul lui Edward Snowden.
    4. Anii ’60, când s-a pornit o mișcare pro-libertatea de exprimare în campusul University of California, Berkeley. Pe atunci, „stângiștii“ erau cei care cereau mai multă libertate de expresie, mai ales în chestiuni politice.
    5. Perioada contemporană, care a început prin anii ’80, când Republicanii lui Ronald Reagan au început să construiască o mișcare conservatoare extrem de influentă care se luptă și acum cu elitele progresiste (profesori universitari, lideri de sindicat și de ONG-uri, politicieni Democrați) pe tărâmul libertății cuvîntului.
    Protest împotriva neo-naziștilor în Zweibruecken, Germania în 2009. [iStock]

    Înainte a fost mai bine

    L-am întrebat pe Gordon când consideră el că a fost „epoca de aur“ a Primului Amendament în America. Răspunsul său: între anii ’60, când studenții stângiști au forțat liberalizarea regimului libertății cuvântului mai întâi în campus și apoi și în alte sfere publice, și anii ’90. După aceea au urmat 11 septembrie 2001, care a dus la o „securitizare“ a discursului public (plin de acuzații de lipsă de patriotism și trădare de țară), și acutizarea războaielor culturale dintre dreapta religioasă și stânga cosmopolită (plus aliați de tot felul de ambele părți). “N-aș zice că asistăm la o retracție majoră [a libertății cuvântului], dar e clar că Primul Amendament nu mai este principiul politic preferat al tuturora“ spune Gordon.
     
    Profesorul spune că în ultimii ani conservatorii au adoptat tot mai mult o interpretare maximală a libertății cuvântului (în ciuda bătăliei lor milenare cu sexualitatea, blasfemia, înjurătura, lipsa de „respect“, lipsa de „patriotism“ etc.), pe când stânga (care agitase nu demult pentru libertatea de a înjura războiul din Vietnam) este acum preocupată de „eliminarea limbajului rasist din comunicare, chiar și atunci când scopul e de a-l examina la modul critic“.  
     
    Dacă deocamdată linia frontului trece prin campusurile universitare, politică și mass-media, Gordon vede la orizont un nou spațiu contestat: legislația muncii. „În recentul caz Garcetti v. Ceballos, Curtea Supremă a decis că angajatorii au dreptul să reglementeze orice compromite obiectivele lor economice, inclusiv unele tipuri de expresie politică. Deci ai voie să dai afară angajatul dacă, când e la sala de masă, spune ‘Urăsc Republicanii!’ sau dacă își critică șefii. Acum problema e dacă poți să dai afară angajatul dacă spune lucrurile astea în afara programului de lucru. În anii ’60, Curtea Supremă a zis că nu. Dar într-o țară imensă ca Statele Unite, inevitabil apar cazuri care-ți dau dureri de cap. Dacă, de exemplu, un avocat scrie într-un tweet ‘De câte ori am un client hispanic, știu că e vinovat’, [îl dai afară]? Cine nu l-ar înțelege pe angajator când ar argumenta ca ‘Lumea va crede că firma noastră de avocatură e rasistă’?“ spune profesorul.
     
    Și iarăși ajungem la „spiritul“ Primului Amendament…

    Cele mai importante cazuri

    • Schenck v. United States (1919) – Curtea Supremă a hotărât în uninamitate că cei care distribuiseră fluturași cerându-le bărbaților să refuze recrutarea în armată nu erau protejați de către Primul Amendament, pentru că acțiunea lor constituia o încercare de a împiedica statul de a-și duce la îndeplinire obligațiile legale (recrutarea). Cu această ocazie, președintele Curții, Oliver Wendell Holmes, Jr., a elaborat așa-zisa „doctrină a pericolului clar și iminent“: dacă „cuvântul“ exprimat de către acuzat a creat, în mod clar, o situație periculoasă (pentru siguranța cetățenilor, pentru ordinea publică etc.) și iminentă, el poate fi pedepsit.
    • Brandenburg v. Ohio (1969) – Curtea Supremă s-a asigurat că doar foarte, foarte puține incitări la încălcarea legii pot fi pedepsite, cerându-le procurorilor să dovedească că o incitare la violență a fost plănuită ca atare și a dus în mod evident și imediat la violență. Cu alte cuvinte, cineva nu poate fi pedepsit pentru că a urlat pe stradă „Oamenii scunzi merită să moară pentru că ne fac de rușine! “ pentru că nu a îndemnat direct la violență. Și chiar dacă a zis „Haideți să-i omorâm pe oamenii scunzi că ne fac de rușine! “, însă nu l-a băgat nimeni în seamă pentru că e des beat și vorbește prostii, nu poate fi pedepsit pentru că pericolul nu e nici evident, nici iminent. Din cauza acestor criterii stringente, procurorii din Washington, D.C. nu l-au băgat sub acuzare pe Trump pentru instigare la violență în urma luării cu asalt a Capitoliului de către un grup de admiratori de-ai săi care ascultaseră niște discursuri pătimașe de la fostul președinte, de la avocatul său și de la fiul său.
    • New York Times v. Sullivan (1964) – Probabil cel mai important caz judiciar din jurisprudența americană modernă în domeniul libertății de expresie. Curtea Supremă a hotărât că, pentru a câștiga un proces de calomnie, politicienii (etichetă mai târziu extinsă la toate persoanele publice) nu trebuie doar să arate că ce s-a spus despre ei este fals, ci și că acuzatorul ori știa că acuzația e falsă, ori nu s-a obosit deloc s-o verifice. Pe baza jurisprudenței care a rezultat din acest caz se poate spune că presa americană beneficiază de a libertate a cuvântului aproape fără rival în lume. (Jurnaliștii americani nu duc lipsă de probleme, mai ales economice, dar în general nu se tem că vor fi amendați sau închiși pentru că au făcut acuzații grave la adresa unui politician).
    • Cazul Skokie (1977) – Curtea Supremă a permis (indirect) membrilor Partidului Nazist American să demonstreze în orașul Skokie din Illinois, oraș în care locuiau un număr considerabil de supraviețuitori ai Holocaustului.
    • Virginia v. Black (2003). În acest caz, Curtea Supremă a hotărât că o lege a statului Virginia care interzicea arborarea unei cruci în flăcări (un simbol celebru al Ku Klux Klan-ului) contravine Primului Amendament, pentru că acea cruce nu poate fi considerată a priori o încercare de intimidare. Ea poate să fie, a spus Curtea, o simplă manifestare a unei ideologii, lucru care e protejat de Constituție, oricât de groaznică ar fi acea ideologie.

    Ce nu e protejat

    • Obscenități, adică creații cu tentă sexuală care nu au valoare literară, politică sau științifică și care au caracter ofensator. În zilele noastre, jurisprudența „obscenității“ e o șaormă cu de toate.
    • Instigarea la violență (definită foarte îngust). Vezi mai sus, la cazul Brandenburg v. Ohio.
    • Defăimare (definită foarte îngust). Vezi mai sus, la cazul NYT v. Sullivan.
    • Pornografie infantilă
    • Mințitul sub jurământ într-un tribunal sau pe un document oficial
    • Șantajul, plagiatul unui material cu copyright, solicitarea comiterii unei ilegalități
    • Mai sunt câteva (nu multe), dar acestea sunt foarte rar invocate de către procurori în zilele noastre.
    •  

    Modelul german

    Toate democrațiile garantează libertatea cuvântului cetățenilor lor. Însă majoritatea nu o fac cu atâta zel ca și America, preferând să balanseze dreptul omului de a zice tot ce-i trece prin minte cu dreptul omului de a-și păstra demnitatea și reputația nemurdărite de acuzații nefondate și minciuni.

    Legislația americană din domeniul libertății de exprimare este des comparată de către politologi cu cea a Germaniei. Constituția modernă(1949) a acesteia din urmă conține o listă întreagă de îngrădiri ale libertății cuvântului. În același articol în care e scris că cetățeni au dreptul să-și exprime și distribuie opiniile (art. 5, alin. 1), se precizează că „aceste drepturi sunt limitate de stipulațiile dreptului comun, de stipulațiile referitoare la protecția tinerilor și de dreptul la onoarea persoanei“ (art. 5, alin. 2). 

    Cea mai cunoscută dispoziție, însă, este cea care vorbește de „abuzarea“ libertății de exprimare, libertății presei și libertății de predare (în școală) „pentru a lupta împotriva ordinii democratice libere“ (art. 18). Acesta este articolul folosit de obicei de către procurori împotriva celor care glorifică trecutul nazist al Germaniei.   

    „Germania este o societate care e conștientă de faptul că naziștii au profitat de unele proceduri democratice pentru a căpăta popularitate. Au avut presă. S-au folosit de libertatea de expresie. Și au crescut în liberala Republică Weimar“ explică Gordon. „Americanii presupun de obicei că toată lumea e de acord că legea noastră fundamentală e cea mai bună din lume. Că atunci când o țară se pune să-și rescrie Constituția, se vor uita în primul rând la a noastră. Dar nu e adevărat. Se uită mai întâi la Germania, pentru că acela e modelul cel mai bun al unei țări care s-a reclădit“.

    Calea de mijloc

    Cam toate țările europene au legislație care criminalizează glorificarea ideologiei fasciste (și câteodată și a celei comuniste). Însă legile unora spun clar ce nu-i voie și ce e, în timp ce altele vorbesc vag despre „ordinea
    publică“. Ambele abordări au dezavantaje, spune Hrvoje Cvijanović, profesorul croat. Legile care enumeră simboluri care nu pot fi arborate sunt ușor de fentat (cu simboluri similare, dar nu identice), iar cele vagi sunt
    contestate încontinuu, fiind o povară grea pe umerii procurorilor și judecătorilor și garantând scandal după scandal.

    „Mi-ar plăcea să văd Europa apropriindu-se de standardele Primului Amendament american, dar mi-ar plăcea să văd și America apropiindu-se un pic de standardele Europene“ spune Cvijanović. „Mi-aș dori ca Europa să fie mai liberală cu discursul problematic și stupid al politicienilor de genul lui Le Pen, atâta timp cât nu e vorba de instigare. Dar și America ar trebui să înțeleagă că piața liberă a ideilor nu există într-un vacuum și că trebuie să
    ținem cont de tot ceea ce afectează serios viața de zi cu zi a cetățeanului“.
    Spre deosebire de multe țări europene, jurisprudența americană în domeniul libertății cuvântului nu se bazează pe o mână de legi, ci pe o grămadă de decizii ale Curții Supreme. 

    Cvijanović crede că, din acest punct de vedere, americanii se joacă cu focul. O decizie luată cu o majoritate de 5 judecători poate fi răsturnată peste un an, când balanța ideologică a Curții se schimbă un pic. E mai bine să te bazezi pe un cadru legal, spune croatul, chiar dacă nu e ușor să nimerești soluția perfectă între un text de lege prea general care se poate aplica la prea multe cazuri și un text de lege prea îngust care se aplică la prea puține cazuri și devine irelevant.

    Pe care le-ai interzice?

    • Un șef insistă să spună glume porcoase angajatelor tinere.
    • Un profesor insistă să spună glume rasiste și misogine elevilor.
    • Un om intră într-un tribunal cu un tricou pe care pe care e tipărită o înjurătură la adresa statului.
    • Un șofer tras pe dreapta înjură polițistul cum îi vine la gură.
    • Un politician îi spune unui alt politician la televizor că speră că maică-sa va muri de cancer cât de curând.
    • Ziarul cel mai important din țară pornește o campanie de denigrare împotriva unui simplu cetățean, pentru că cetățeanul acela l-a enervat tare pe proprietarul ziarului la un meci de fotbal.
    • Un cetățean decide să danseze în pielea goală în stradă.
    • Un șmecher convinge o bătrânică să-i dea lui banii de pensie, făcându-i promisiuni false sau amenințând-o cu cercetarea penală.
    • Un cetățean face glume cu bombe într-un aeroport.
    • Un părinte pune poze indecente pe Facebook cu copiii săi.
    • Un profesor insistă ca un elev să tacă din gură. Elevul insistă să-l întrerupă constant pe profesor.
    • Un profesor îngenunchează în fața clasei când începe ora de curs și le spune studenților că o face în semn de solidaritate cu Black Lives Matter. Altul face același gest, însă o face pentru a se ruga lui Dumnezeu.
    • Un chirurg îți explică insistent, și înainte de operație și după, de ce USR-iștii sunt sexo-marxiști.
    Share on email
    Share on facebook
    Share on twitter
    Share on linkedin

    Statele Întortocheate ale Americii este un newsletter bilunar produs de colegul nostru Răzvan Sibii, jurnalist și prof de jurna în Amherst, Massachusetts, SUA. Poți să te înscrii la newsletterul lui aici

    Autorul

    Au contribuit