Noaptea lungă a Italiei

22/03/2020

Lectură de 5 minute
Aceasta este mărturia Irinei Popescu, asistentă medicală în sala de operații, la Torino, în Italia. În România a lucrat la terapie intensivă la Spitalul Municipal, de unde a plecat în 2005.

Italia e depășită de fluxul de pacienți. Dar pentru așa ceva nu ești pregătit. De-a lungul anilor, în primul rând din motive politice, s-a tot redus numărul spitalelor și al personalului. Numărul paturilor de terapie este mic față de ce au alte țări, cum e Germania. Ei aveau cinci mii când a început criza, acum evident că au mai multe, în jur de 7.800, pentru că au transformat foarte multe structuri și au făcut spitale de campanie, din corturi.

La început a fost o nebunie pentru că au venit toți pacienții odată. Lumea nu era foarte pregătită și mulți au luat virusul în râs. Eu mi-am dat seama rapid că nu este o răceală ca oricare alta. Noi [cadrele medicale, n.r.] suntem învățați cu bolile, dar, în mod curios, devii chiar mai superficial în anumite privințe până înțelegi exact despre ce este vorba, până te dezmeticești.

Eu lucrez într-un spital semi-privat, în sala de operații. La un moment dat s-au întrerupt intervențiile. Nu este un spital cu urgențe, vin doar cei programați. Eu sunt liber profesionistă și nu mai lucrez de miercuri. Aici, un liber profesionist nu are asigurare de contaminare. Ai pentru HIV, hepatite, dar nu pentru genul ăsta de virus.

Eu sunt norocoasă. Dar sunt persoane care au muncit încă de la început, care nu au știut, care nu au avut ce le trebuia, tot echipamentul de protecție, și care acum sunt intubate și nu știu de ei. Sedați pe niște aparate. Dumnezeu știe dacă se vor întoarce acasă vreodată.

Dacă mă vor chema, mă voi duce, pentru că nu am de ales. Colegi de-ai mei se îmbolnăvesc și eu să stau în casă? Nu am cum. Chiar dacă știu că sunt efectiv descoperită. Nu avem salarii, nimic. Nu știm ce o să vină. Noi, liber profesioniștii, suntem chiar pe dinafară.

Ieri ne-au anunțat că toate spitalele, semi-private și private, își oferă spațiile și personalul pentru că spitalele publice nu mai fac față. Clinica în care lucrez eu se va transforma în celulă de COVID-19. La început vor munci angajații, iar, pe măsură ce se vor îmbolnăvi, probabil că ne vor chema și pe noi, liber profesioniștii, ca val doi. Problema e că nu poți aduce un pacient într-o secție, secția în sine trebuie să o transformi. Sunt foarte mulți medici și asistenți în carantină și câteva zeci care au murit deja.

În patru-cinci zile au murit în jur de 1.500 de oameni. Îți ia mult doar să îi numeri. Ajungi să nici nu mai știi cum îi cheamă. O televiziune a făcut o campanie unde în fiecare zi ia legătura cu aparținătorii celor care nu mai sunt. Ieri [vineri, n.r. ] a vorbit o domnișoară foarte isteață care nu cred că avea mai mult de 22-23 de ani și asta îmi arată că lumea tânără are mai multă prezență și mai multă luciditate. Vorbea de unchiul ei care a murit, pe nume Rodolfo. Spunea: „Unchiul meu se numea Rodolfo, iar pentru mine era Dolfo. Nu era un număr”.

Oamenii ăștia mor absolut singuri. Rudele nu îi văd nici după, îi iau pe toți în coșciuge, se duc și îi ard pentru că nu au unde să îi îngroape. Toate coșciugele sunt identice. Casele funerare oricum nu mai fac față. ”Iar lumea asta care moare singură, pentru mine care am pățit ceva are un sens. Pentru voi, care vă plimbați pe străzi fără să vă pese nu înseamnă nimic. Când ieșiți din casă și vă duceți, poate pentru a patra oară într-o săptămână, să vă faceți cumpărăturile gândiți-vă la acest unchi al meu”. Și îi arăta poza.

Unii nu mai știu cum să explice că trebuie să stai în casă. Că dacă nu o faci ești la mare risc indiferent de vârsta pe care o ai. Și fata asta spunea ”De câte ori vi se întâmplă să salvați lumea în pijamale? Pentru că asta trebuie să faceți. Să stați acasă. E singurul mod de a ne salva”.

Mai sunt și cei care sunt pozitivi și stau acasă așteptând să vadă dacă simptomele se agravează. Este o agonie și în asta? Depinde din ce parte te uiți. Dacă te uiți de pe partea șirului de camioane de armată pline cu coșciuge pe care le duc să le ardă fără nicio rudă alături… Unele slujbe se fac pe videochat. Anumiți preoți și angajați de la pompe funebre le trimit câte un video rudelor ca să vadă în ce a constat înmormântarea.

mai multe despre subiect aici

Mai vorbesc cu prieteni din țară și-mi spun că sunt umflate numerele. Nu sunt umflate. Din păcate acestea sunt statistici pe acte de deces. Dar morții sunt mult mai mulți și contaminații sunt mult mai mulți.

M-am dus azi [sâmbătă, n.r.] să-mi fac cumpărăturile. Am zis să merg imediat după prânz pentru că sunt cozile mai mici. Echipată toată, cu mască, dezinfectant și așa mai departe. Am stat la cozi la un metru distanță unul de celălalt. Intram pe rând, cum ne spunea băiatul de la intrare. Dar odată ce intri acolo nu te mai vede nimeni. Mai ales că e mai degrabă un minimarket de cartier. O singură casieră, pentru că și ei sunt, săracii, la foarte mare risc; sunt aproape și manevrează bani. Iar lumea era la coadă aproape, ca în perioada normală. I-am spus băiatului să îi distanțeze, că doar asta este treaba lui. Un metru distanță, nu contează cât se face coada. Iar cei de la coadă au comentat. E foarte multă ignoranță. Până nu li se întâmplă lor nu înțeleg. Iar uneori e prea târziu.

Trebuia să învățăm de la chinezi. Italia trebuia să închidă granițele imediat. Dar nimeni nu se aștepta la așa ceva.

mai multe despre subiect

E un fir logic al lucrurilor. De-asta trebuie să stai acasă. Eviți contaminarea. Cu cât sunt mai puțin contaminați, cu atât există riscul mai mic de a ajunge în spitale și de acolo pe un aparat. Pentru că la un moment dat capacitatea e asta și va trebui să alegem. Vor fi persoane care vor muri sufocate privindu-te în ochi pentru că nu ai ce aparat să le pui. Nu ai cum să le mai oferi asistență.

acest material detaliază problematica

Am cățelul prietenei, avem apartamentele lipite, ea lucrează în cardio-chirurgie, unde se duce în fiecare zi, dar eu lucrând la sală și nemaiavând de muncă îi plimb cățelul. Și se fac glumițe că îi plimb cățelul de atâtea ori, că a făcut pipi și ce a băut acum un an. Pentru cine are un animal, aproape că devine o scuză să iasă din casă.

Atenție la distanță, oricât ai fi de prieten cu cineva. Asta e drama acestei boli, că într-un final ne ia partea cea mai frumoasă: nu mai poți să te saluți, să te îmbrățișezi, să mângâi pe cineva, să-l consolezi. Dar o faci prin alte feluri. Un mesaj, o glumiță. Sunt singurele moduri în care putem rămâne uniți. Aici lumea iese la balcon la șase seara și cântă, pune muzică, aplaudă sau bate din tigăi. E un fel de ”noi suntem aici”.

E ca o noapte lungă. Dumnezeu știe când vom ieși din ea.

Au contribuit

  • a consemnat Ionuț Iordăchescu
  • ilustrație de Alex Munteanu
  • materialul a fost editat pentru claritate, fără intervenții care să modifice sensul relatării

Participă la conversație