Azi povestim despre nevoia psihoeducației, a discuțiilor despre sănătate mintală și stigmatizare. Rux a povestit, iar Ale a pregătit bunătățuri de Snacks.
Anii de liceu au fost unii dintre cei mai dificili. Conflictele de acasă săpau adânc în mine. Aveam doar două prietene cu care vorbeam despre asta. Am încercat și cu diriginta, dar mi-a trădat încrederea cum am ieșit din biroul ei. Mi-a anunțat părinții, fără să mă îndrume către o soluție sau măcar către consilierul școlar.
Ai mei au apelat la terapie după ani buni de contorsionări emoționale. Însă discuțiile despre psihoterapie s-au purtat pe ascuns, doar între ei, fără ca eu să știu că ei merg la terapie sau de ce o fac. De parcă nu trăiam cu toții aceeași traumă.
Câțiva ani mai târziu a venit rândul meu să merg. Dar nu-mi permiteam și am solicitat ajutorul mamei. Însă m-a înțeles greșit. S-a supărat că nu o las să uite trecutul. O zi, atât ea, cât și tata, m-au tratat ca un musafir care le invada liniștea. Am mai încercat o dată, însă a fost nevoie de lacrimi să-mi justific nevoia. Ideea ca eu să merg la terapie reprezenta un afront, acțiune prin care eu validam ipoteza de care ei se temeau atunci: aceea de a fi fost „părinți răi”. Iar pe deasupra venea și cu o asumare publică, imaginată de teama prejudecății.
Ritm pe dos
Emilia Grigorean se luptă cu stigmatizarea. Are 22 de ani, e în primul an la masteratul de psihologie clinică și psihoterapie din cadrul UBB și este coordonatoarea națională Mind the Mind România – o campanie prezentă în 33 de țări din Europa, coordonată de EFPSA – Federația Europeană a Asociațiilor Studenților în Psihologie. A început ca voluntară, coordonatoare locală pe Cluj-Napoca, iar acum gestionează activitățile echipelor din București, Cluj, Oradea și Iași.
Scopul lor este să ducă psihoeducația în comunitate și să combată stigmatizarea tulburărilor mintale. Fiindcă sunt un grup de studenți voluntari, anul acesta 78, activitatea lor nu a fost constantă. Însă Emilia spune că în cei trei ani ai săi de activitate, au reușit, anual, să vorbească despre sănătate mintală cu adolescenți din școli. Pandemia însă i-a pus în rezervă. Încă sunt reticenți să implementeze atelierele în online. Îi blochează lipsa contactului fizic și frica de a nu lăsa tinerii în situații vulnerabile.
„Tulburările mintale reprezintă o problemă care nu mai ține doar de individ. Ci și de societate prin costurile pe care le implică”, subliniază ea la începutul conversației. Unul dintre factorii care ne împiedică să acționăm este stigmatizarea. Rușinea de „gura lumii”, de a nu fi judecați, etichetați „nebuni” sau ulterior excluși din grupurile noastre. Deși studiază psihologia de patru ani, inclusiv ei îi este dificil să-și identifice prejudecățile fiindcă sunt adânc interiorizate în noi.
Ce e stigma și cum îi putem veni de hac?
Stigma reprezintă un cumul de atitudini negative cu privire la un subiect anume, cum sunt tulburările mintale. Sau, cum ne zice dex-ul „STIGMATIZÁ, stigmatizez, 1. A arunca asupra cuiva/ceva disprețul public, a condamna cu toată severitatea; a înfiera, a dezonora. 2. (Înv.) A aplica (cu fierul roșu) stigmatul pe corpul sclavilor sau al delincvenților.” Ultima variantă e destul de puternică pentru o metaforă vizuală.
De regulă, zice Emilia, stigma își are rădăcinile în „credințe centrale pentru ce știm noi despre lume”. Crezuri pe care le învățăm de la familie, prieteni, școală și orice mediu la care suntem expuși. Le preluăm din cele mai mici reacții – „dacă nu ești cuminte te dau la ț****i!”. La fel am învățat și că „la spitalul 9 sunt nebunii”. Cu cât le vedem/auzim mai des, în jurul nostru sau în online, cu atât devin un automatism mai puternic. „Vedem asta în multe sectoare, de la schimbări climatice, la avorturi, care au la bază atitudini. Oamenii au emoții puternice (în legătură cu aceste subiecte) și e destul de greu să le schimbi”.
Cărăm atitudini și din trecut. „Acum 60 de ani instituțiile în care se tratau tulburările mintale arătau într-un fel care nu era cel mai uman. Ni se părea că cei care suferă de tulburări sunt periculoși, n-au scăpare și n-avem ce face cu ei. Pur și simplu trebuie să-i izolăm undeva” spune coordonatoarea Mind the Mind. Abia în ultimul secol am învățat să privim altfel sănătatea mintală. Înainte nu ne mirau atât de mult teoriile sau practicile extrem de intruzive despre care se credea că pot rezolva dificultățile minții – isteria, exorcizarea, lobotomia, terapia pe metrozol care provoca convulsii atât de puternice că se lăsa cu mușchi și oase rupte, izolarea sau alte practici care acum ne ridică părul pe ceafă.
„Poate că în perioada respectivă era justificat să-ți fie frică de ceva ce nu înțelegi, dar asta nu mai e o scuză acum. Am început să înțelegem că oamenii nu sunt posedați, că oamenii ăia nu sunt de nesalvat, dimpotrivă. Ei sunt cei care suferă mai mult decât noi.”
Pentru a adresa stigmatizarea, Emilia și colegii ei merg în liceele din orașele unde au activitate și vorbesc cu cât de mulți adolescenți pot. Unul dintre scopurile lor e să-i facă pe elevi să înțeleagă diferențele dintre tulburare și persoană. Nu e vorba de un depresiv sau un anxios, ci de o persoană care trăiește cu o tulburare. Iar asta contează enorm, fiindcă definirea unei persoane prin prisma unui diagnostic îi face experiența cu atât mai dificilă, dar are efecte și în comportamentul și percepția colectivă.
În 45 de minute, sau 90 dacă au noroc de profesori indulgenți, încearcă să-i facă pe adolescenți să-și imagineze cum ar fi să trăiască o zi cu o tulburare. Fac jocuri de rol și se lasă cu o mulțime de întrebări, prin care încearcă să normalizeze discuțiile și limbajul pentru a reduce diferențele dintre „noi și ceilalți” care se creează prin stigmatizare. Le amintesc că 1 din 4 persoane se va confrunta cu o problemă de sănătate mintală și sunt șanse mari ca la un moment dat să fie ei (sau noi). Iar asta e normal.
Cercetătorii unui studiu publicat în 2016 au constatat că în România tulburările psihice și ale consumului de substanțe (ex: tulburarea consmului de alcool) sunt printre factorii principali în ceea ce privește povara bolilor. Anxietatea și depresia sunt cele mai răspândite. Sistemul de sănătate mintală nu reușește în acest moment să răspundă nevoilor societății. Ar fi de folos și un număr mai mare de consilieri școlari care să susțină măsurile de prevenție din societate sau ascultarea studenților care au scris Rezoluția Tinerilor – la care a participat consultativ și Emilia prin Cognosis – Federația Asociațiilor Studenților la Psihologie și Științele Educației din România.
Emilia își amintește că la finalul atelierelor elevii făceau coadă ca să vorbească cu ei. „Oamenii vor să fie informați, vor să știe ce pot să facă și la cine pot apela, vor să înțeleagă ce se întâmplă. N-au de fiecare dată șansa să acceseze cele mai potrivite surse și poate nu au totdeauna acces la servicii de calitate, pe care să și le permită financiar, iar noi ca societate civilă și politică avem un pic de tras.”
Mulțumesc că mă citești.
Abonează-te la newsletter-ul nostru
Când am întrebat-o ce ar putea face o persoană ai căror apropiați sunt reticenți față de terapie sau consiliere, a zis că „e dificil, să-i facem să înțeleagă că e ceva greșit/incomplet la felul în care văd lumea, pentru că automat o să devină defensivi.” Însă putem încerca să-i educăm.
Una dintre cele mai puțin eficiente metode e să spunem că nu au dreptate sau că au prejudecăți. În schimb, le putem oferi materiale de citit/ascultat/vizionat despre și cu oamenii față de care au prejudecăți – Emilia a pregătit o listă video. O altă intervenție, și poate și cea mai dificilă, este să-i punem în contact direct cu oamenii pe care-i stigmatizează, sau să privească o interacțiune dintre o persoană cu tulburare mintală și cineva sănătos clinic. Așa am putea minimaliza distanțele și normaliza percepțiile, limbajul și comportamentul.
Cu mine și mama lucrurile nu s-a soluționat cât eram în liceu. Poate băteam la ușile nepotrivite sau poate fiindcă era final de 00s și era „prea devreme”. Încă e greu să vorbim despre traumele noastre și sper că într-o zi voi fi destul de puternică încât să nu mă mai apese. Să le gestionez astfel încât să fie clar că e loc de iertare, înțelegere și iubire. Și să-i explic mamei că nu evenimentele sunt neapărat importante, ci ceea ce înțelegem din ele.
Snack
MentAid este o platformă online românească, creată de psihoterapeuții Samuel Bud și Gabriela Pop. Au vrut să facă sănătatea mintală accesibilă la nivel de comunitate. Sunt un fel de SMURD al tulburărilor emoționale, care te învață să recunoști cele mai comune probleme psihologice, să le înțelegi mai bine, dar și să te ajute să fii empatic și prezent în viețile celor care au nevoie.
Ai ascultat podcastul „The Mental Illness Happy Hour”? Dacă nu, ai pierdut câteva ore bune de conversații deschise și râs cu poftă. Comediantul Paul Gilmartin intervievează artiști sau prieteni și pune sub lupă provocări mintale răspândite printre creatori.
Uneori e complicat să vorbești despre lucrurile care te copleșesc – mai ales când familia, grupul de prieteni sau persoanele la care ții, nu te înțeleg. Te lăsăm cu câteva tips and tricks care să te ajute să vorbești cu cei apropiați despre cum te simți. Dacă ești pe partea cealaltă și vrei să sprijini o persoana dragă, citește asta.
„Never Have I Ever” spune povestea unei adolescente care și-a pierdut tatăl în urma unui atac de cord. E un serial despre procesul ei de redescoperire și recuperare, dar și despre cum familiile conservatoare învață să vorbească despre subiecte tabu, precum suferința.
Pe data viitoare,
Ale și Rux
Nu am uitat de video-ul nostru de final, ca semn de mulțumire că ne citești. Plânsul poate fi uneori semn de slăbiciune sau imaturitate, dar iată cât de bine ne poate face în momentele de „nu mai pot”.
Autorul
Ruxandra Pătrașcu-Maian
Au contribuit
- Ruxandra Pătrașcu-Maian
- Ștefan Mako
- Ștefan Ciobotaru
Susține poveștile care ne ajută să înțelegem lumea în care trăim
Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem, poveștile de care avem nevoie ca să mergem mai departe.
În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.
Munca noastră a fost fondată și este susținută financiar exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori, pentru că am vrut să demonstrăm că un asemenea model poate funcționa și în România. Însă e extrem de greu, așa cum ne așteptam. Poți să ne susții explorările prin această lume mereu în schimbare începând cu doar 3€/lună.
Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv
Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci, facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem, poveștile de care avem nevoie ca să mergem mai departe.
În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.
Munca noastră a fost fondată și este susținută financiar exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori, pentru că am vrut să demonstrăm că un asemenea model poate funcționa și în România. Însă e extrem de greu, așa cum ne așteptam. Poți să ne susții explorările prin această lume mereu în schimbare invitându-i pe prietenii tăi să devină membri, începând cu doar 2€/lună.
