fbpx

„Și-a căutat-o”

09/03/2021

Lectură de 7 minute
Sigur i-a plăcut și ei - newsletter bilunar

„Educație în loc de marginalizare. Advocacy în loc de delincvență. Teatru în loc de victimizare. Monitorizare în loc de inacțiune. Arta este parte în rezolvarea unor probleme sociale complexe” este ceea ce o să citești dacă intri pe site-ul asociației Transcena. 

Pentru lucrător social în probleme ce țin de violență domestică, fizică și sexuală probabil că nimic nu este mai greu decât să schimbe mentalități. Atât ale victimelor, ale agresorilor și ale societății. Fix asta (și mai mult) face Mihaela Săsărman, membru fondator și președinte Transcena.

Activista este absolventă a Facultăţii de Filologie de la Universitatea Bucureşti şi a Academiei de Teatru şi Film Bucureşti. Înainte de Transcena a lucrat în comunitatea terapeutică din Penitenciarul Rahova.

În prezent, Mihaela și echipa ei au proiecte pentru elevi, spre exemplu creează împreună cu ei piese de teatru despre violența de gen, au proiecte pentru agresori în care încearcă împreună cu aceștia să-i determine să-și schimbe comportamentul și, pe viitor, vor să facă educație sexuală în școli și să propună schimbarea Codului Penal.

Cum te-ai decis să te implici în genul ăsta de activism? A existat un moment care te-a marcat sau așa ai fost dintotdeauna?

Eu aveam 20 de ani în anii ‘80 și sunt o supraviețuitoare a perioadei de socialism. Atunci nu puteai să faci nimic. Te trezeai că ești convocat undeva că s-a primit o anonimă despre tine. În acea societate femeile aveau dreptul la salariu egal, era chiar puțin mai bine decât în zilele noastre, dar în viața de zi cu zi restricțiile și presiunea patriarhală era foarte mare.

Am trăit cu speranța că viața cetățeanului să fie mai liberă. Aceste inegalități au făcut parte din ceea ce visam noi să eliminăm. Adică nedreptățile astea, mai ales cele pe care le suportau femeile, venite din ceea ce astăzi numim inegalități de gen, acestea erau profunde și ascunse. 

După ’89, am sperat că vom putea schimba lucrurile astea. Eu am făcut și un an la [Facultatea de] Geologie. Aveam o materie denumită Paleontologie. Profesorul de paleontologie, un om foarte drăguț și cu foarte multe merite științifice, a avut acest discurs din prima: avem aici un număr de fete, am fost obligat să primesc la mine în facultate, vă primesc pentru că cineva m-a obligat. Eu consider că femeia trebuie să stea la coada cratiței. 

Tu cum te simțeai când auzeai lucrurile astea? 

Cum mă simțeam când un bărbat cu care să stăteam de vorbă și care se uită-n decolteul meu, în loc să se uite în ochii mei. E o chestiune de educație până la urmă care are de-a face cu convingerile societății respective. 

Povestește-mi despre proiectele Transcena. 

Am avut experiențe consistente cu victimele, cu agresorii și cu instituțiile. Și am ajuns la niște concluzii. Am stabilit că cel mai important punct de intervenție este educația și lucrăm la educație prin teatru. Ca regizor de teatru am fost foarte atrasă de puterea de educație și formare a teatrului. Și am început astfel de proiecte și cu adulți și cu copii. 

În 2001 a fost primul proiect Transcena. Un proiect pentru elevi în care am făcut împreună cu ei un spectacol de teatru care să ilustreze drepturile copilului încălcate de către părinți sau profesori. E o formulă pe care am făcut-o în mai multe situații. 

Adică luăm un grup de beneficiari, un grup oameni care au o problemă, facem un spectacol și după aceea fie îl jucăm, fie îl preiau actorii dacă problema e prea fierbinte, fie jucăm actori cu oameni din grupul cu problema respectivă, fie îl joacă ei înșiși. Jucăm în fața unei audiențe și folosim spectacolul ca un început de discuții. Sau întrerupem spectacolul în puncte predefinite și discutăm despre ce s-a întâmplat pe scenă. 

Este foarte interesant. Toate experiențele mele au confirmat formula asta dacă noi respectăm adevărul. 

Vi s-a întâmplat să fiți cenzurați?

Într-una din școli a venit directoarea la colega mea și i-a zis nu puteți să jucați această piesă. Asta se întâmpla în 1999. Motivul era că copiii au vrut să vorbească despre cadourile pe care le fac alți părinți profesorilor și că din cauza acestor cadouri ei nu pot să primească notele pe care simt că le merită. 

În altă școală această scenă a rămas și atunci când a făcut spectacolul final am putut să discutăm problema cu toată lumea. Foarte multe aspecte pe care părinții nu le văd ies la iveală în astfel de spectacole. 

Teatrul ca acțiune, ca proces, adică repetiție, spectacol, turneu este un tip de educare extraordinar. Copiii învață să lucreze împreună, să planifice și să respecte timpul și să facă acțiunile în timpul planificat.

Știu că ați lucrat și pe probleme legate de violență fizică și sexuală.

În ultimii doi ani am lucrat pe violența de gen. Am făcut un spectacol despre violență de gen din punctul de vedere al elevilor de liceu și am lucrat cu cei de la Liceul Matei Basarab. 

Am făcut turneu, am jucat la 17 școli și licee din București, din județul Giurgiu și din Călărași. Apoi a venit a început pandemia așa că am filmat cu actori și am pus spectacolul online. Așa am atins mai multe localități din Maramureș, din Argeș, din Ilfov.

Am lucrat și cu agresorii în penitenciare. Am început în 1993, dar nu cu Transcena, am lucrat în comunitatea terapeutică de la Rahova și pe urmă am avut mai multe proiecte, am lucrat foarte multe penitenciare programe de violență fizică și violență sexuală.

Spune-mi mai multe despre asta, ce ați aflat din programele cu agresorii?

Din experiența mea rezultă că există un set de convingeri de bază ale agresorilor, care sunt întotdeauna corelate cu un comportament infracțional. Noi le numim justificări infracționale. E ca atunci când îți justifici că ai traversat pe roșu și îți zici că nu venea nicio mașină sau că ai așteptat prea mult. 

Cel mai frecvent ne-am întâlnit cu gândul [agresorilor] că cei mai mari hoți sunt în libertate sau că dacă ai pile nu contează dacă furi. Și cu privire la omor sunt multe gânduri de justificare de tipul și-a căutat-o. În situațiile de violență maximă tendința este de a da vina pe victimă. Cumva întotdeauna victima este vinovată și când e vorba de violență fizică și când e vorba de violență sexuală. Spre exemplu: eu ți-am zis să faci și tu nu ai făcut, la ce te aștepți? Mai e un gând: noi suntem infractori, suntem oameni care au vieți grele și care știu cum e viața, nu avem timp de prostii. 

Să nu uităm că pentru violență domestică foarte, foarte, foarte, foarte puțini oameni sunt condamnați. Pornim de la o cifră estimată de, să zicem, 500 de mii de victime în România, după aia mergem la 30 și ceva de mii de plângeri pe ani, trecem la 1400 de inculpați pe an și ajungem la 100 de oameni în penitenciar. Există undeva un defect care permite acestor oameni să fie în libertate. 

Așa se justifică ideile pe care le au. Nici măcar nu e o chestie serioasă că-ți bați nevasta. Pedepsirea partenerei poate fi o mândrie, o dovadă că omul acela este un adevărat bărbat și stăpân în casa lui.

Cum încercați să schimbați aceste mentalități?

Avem la baza teoria cognitiv comportamentală, dar nu exclusiv. Practic facem împreună o altă gândire la consecințe. O altă gândire asupra consecințelor pe care le suferă omul. Însoțim omul într-o analiză a consecințelor pe care i le-a adus faptul că a ales stilul de viață infracțional. Și facem analiza din alt punct de vedere decât al lui. Altul decât al lui, mai degrabă al nostru.

El se gândește la consecințe, nu e adevărat că nu se gândește la consecințe, dar alege să trăiască așa pentru că spune: Mai bine o zi vultur decât o viață cioara. Dar există o parte din consecințele la care nu se gândesc, le ignoră complet. 

Și atunci încercăm să vedem dacă e posibil să să le vadă și să le înțeleagă, să înțeleagă ce înseamnă lucrurile alea pentru ei, pentru alți pentru oameni apropiați și așa mai departe. 

Mai povestim ce înseamnă viață pro socială. Pentru că în realitate nu toată lumea înțelege ce înseamnă o viață socială și nu știe ce înseamnă să fii infractor sau agresor. 

Și ce fel de răspuns primiți din partea agresorilor?

Unii ne mint pentru că sunt obișnuiți cu asta, dar nu toți. Iar asta e foarte frumos pentru că sunt momente în care contemplează cu adevărat la schimbare și vorbesc despre asta. Am avut oameni care au spus că nu pot să se schimbe pentru că este prea greu. Au fost și câțiva care au făcut o schimbare și sunt alți câțiva despre care cred că au încercat. 

Ce proiecte aveți pe viitor? 

Un lucru pe care mi-l doresc de ceva timp este sa facem o campanie de advocacy pentru modificarea Codului Penal în privința instrumentării din oficiu a cazurilor de violență domestică. 

Al doilea este să facem educație pentru scăderea riscului de violență sexuală. Copiii vor să vorbească despre relația dintre băieți și fete, nu doar despre sexualitate. 

V-ați gândit să implementăm proiecte și pentru polițiști?

Da, am și făcut. Mi-am adus aminte un moment dintr-o formare cu un grup de ofițeri de poliție. Când am povestit despre caracteristici ale victimei violenței domestice și care explicau comportamentul de genul iese din relație, se întoarce relație, iese, se întoarce.

Oricine se frustrează la început când vede comportamentul acesta. Am spus că este un fenomen cunoscut și explicat transformarea prin care trece o victimă. Ei, și unul dintre participanți a zis: Ce bine acum înțeleg și eu ce se întâmplă.

Fotografia principală: Charl Folscher

 

Mulțumesc că mă citești.

Abonează-te la newsletter-ul meu

Share on email
Share on facebook
Share on linkedin
Share on whatsapp

Dacă vrei să vorbim despre asta mă găsești la matei@inclusiv.ro

Pe data viitoare!

Matei Bărbulescu
reporter

Autorul

Credit foto

  • Illustrație de Alina Bohoru

Susține poveștile noastre ca să înțelegi contextul în care trăim

Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem.

Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne definesc viața, să le traducem în narațiuni profunde care te ajută să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Ne dorim să închizi articolele noastre mai bine echipat pentru haosul informațional care ne înconjoară.

Facem jurnalism la firul ierbii, exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Ne fundamentăm munca pe colaborare, transparență, schimb de cunoaștere și participare. Durează, costă, iar impactul nu se vede imediat. În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.

Poți să ne susții jurnalismul dacă devii Explorator Inclusiv începând cu doar 3€/lună.

Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv

Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem.

Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne definesc viața, să le traducem în narațiuni profunde care te ajută să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Ne dorim să închizi articolele noastre mai bine echipat pentru haosul informațional care ne înconjoară.

Facem jurnalism la firul ierbii, exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Ne fundamentăm munca pe colaborare, transparență, schimb de cunoaștere și participare. Durează, costă, iar impactul nu se vede imediat. În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.

Poți să ne susții și mai mult jurnalismul dacă inviți un prieten să devină Explorator Inclusiv începând cu doar 3€/lună.