fbpx

    Statele Întortocheate ale Americii sau ce am învățat în două decenii de trăit “the American way”

    16/06/2020

    Lectură de 14 minute
    Alegerile americane vin curând, pe 3 noiembrie, și luptele politice și ideologice se ascut pe zi ce trece - de la discursurile aiuritoare ale lui Trump la videourile stângace ale lui Biden, și de la pumnul ridicat către cer de către demonstranții din centrul metropolelor la clătinatul nedumerit din cap al americanului consumator de Fox News. Ca urmare, încerc să răspund la câteva dintre întrebările cele mai interesante despre sistemul politic american, cu accent pe paradox, mit și unicitate.

    Când America strănută, restul lumii răcește. Zicala e într-adevăr arogantă (așa cum îi stă bine americanului), însă e și în mare parte adevărată.

    De zeci de ani, America dă tonul în politica internațională, științe, business, educație și entertainment. N-a inventat ea sclavia și nici mișcarea aboliționistă – însă ambele fenomene sociale sunt acum asociate în primul rând cu America. N-a inventat ea nici statuile controversate, nici dărâmarea lor de către mulțimi furioase – însă dezbaterile pe tema Black Lives Matter au trecut oceanele instantaneu și au intrat în discursul public cam peste tot.

    Pentru unii, încleștările politice americane au consecințe locale importante (fie că e vorba de NATO sau de ajutoare financiare), iar pentru alții bătăliile dintre Trump și Biden, McConnell și Pelosi, conservatori și progresiști, aripa radicală a Democraților și aripa lor moderată etc., constituie pur și simplu un spectacol pentru care nu e nevoie să plătești abonament la Netflix.

    Puțină lume e total neinteresată de politica americană. Paradoxal, însă, mecanismul care produce și gestionează aprigile dispute ideologice americane este puțin înțeles de către outsideri pentru că este alcătuit într-un mod ciudat, chiar și după standardele altor sisteme democratice vestice. 

    Locuiesc în America de 18 ani, timp în care am citit cu religiozitate știrile în fiecare zi, am intervievat sute de americani din toate taberele, am studiat „ethosul american” la universitate și mi-am chestionat insistent vecinii la barbecue-uri.

    Concluzia? America e mare și complicată, maică! Orice ai zice de ea probabil că zici bine – însă și afirmația contrară e la fel de veridică. Diversitatea radicală și paradoxul sunt, după părerea mea, caracteristicile fundamentale ale „the American way of life”. Cine înțelege acest lucru, înțelege de ce e unică America.  

    Principiile fundamentale ale sistemului politic american

    Guvernarea americană se sprijină pe doi piloni principali: echilibru instituțional („checks and balances”) și subsidiaritate – adică fărâmițarea puterii și pe orizontală (la nivel federal, de exemplu, între președinte, Congres și Curtea Supremă) și pe verticală (între guvernul federal, guvernul statal și autoritățile locale). Această fărâmițare se află la originea multora dintre paradoxurile americane care îi fascinează și încurcă în egală măsură pe comentatorii străini. 

    Nu numai că e greu să faci orice afirmație în legătură cu ce fac americanii (pentru că 327 de milioane de americani fac multe lucruri diferite), dar e aproape la fel de greu să faci vreo afirmație chiar și despre „guvernul american“. Care guvern? Cel federal sau unul dintre cele 50 de guverne statale (plus încă cinci guverne de teritorii asociate, și alte încă câteva sute de teritorii semi-independente indiene)? 

    Această distincție contează enorm, pentru că în foarte multe domenii de activitate, autoritatea supremă (după Constituție, bineînțeles) este guvernul local. Spre exemplu, deși America are un Minister al Educației („Department of Education“), acesta are puteri reduse prin comparație cu instituțiile omoloage din țările europene. 

    Ministerul Educației american nu controlează programa școlară, nu acreditează școli și nu angajează profesori sau inspectori școlari. Toate aceste puteri sunt deținute de către autoritățile de stat și locale sau de către companii private. Rolul inspectoratului școlar este jucat de obicei de către un comitet școlar („school board“) ai cărui membri sunt aleși prin vot direct de către comunitatea locală. 

    Primul meu vot în calitate de cetățean american a fost pentru comitetul școlar de care depinde aproape în totalitate educația fiicei mele. Am mai dat voturi unui consultant de dezvoltare urbană, unei specialiste în marketing și unui om de serviciu – toți oameni cu care mă intersectez frecvent pe stradă sau la cumpărături. Cu toții și-au făcut campanie din ușă în ușă și au avut programe electorale serioase.

    Ministerul Educației – cel de nivel federal, care răspunde președintelui – are totuși o armă eficientă: banii. Ministerul acordă granturi de tot felul pentru care aplică state, județe, orașe și școli de peste tot. Banii federali, însă, vin la pachet cu anumite cerințe și în felul acesta Ministerul reușește să controleze oarecum politicile educaționale locale. 

    Dar dacă ești un stat relativ bogat și cu priorități politice și ideologice diferite de cele ale guvernului federal – cum e astăzi, de pildă, Massachusetts-ul, unde locuiesc eu, îți poți permite să ignori banii federali și să-ți vezi de treburile tale nestingherit de cei „de la centru“. Așadar, la întrebări de genul „Cum se predau cauzele Războiului Civil american la orele de istorie?“ sau „Câte clase are gimnaziul american?“ sau chiar „Se face carte bună în liceul american?“ singurul răspuns posibil e „Depinde de unitatea administrativă“.

    Un asemenea sistem radical descentralizat oferă Americii posibilitatea de a experimenta cu diferite proceduri pentru a îndeplini nevoile populației.

    În caz de criză, țara are de unde alege modele funcționale. Tranziția de la școala tradițională la tele-educație, de exemplu, se poate face relativ ușor când ai comunități întregi care practică de multă vreme home-schooling-ul sprijinit de resurse online. 

    Pe de altă parte, sistemul american descentralizat de asigurare medicală devine un impediment serios când e nevoie de mobilizarea urgentă a întregului sistem medical american în fața crizei coronavirsului. 

    Deci e bine sau nu e bine că americanii au oroare de concentrarea puterii „la centru“? Depinde pe cine întrebi și la ce se uită respectivul atunci când își dă cu părerea.

    Cum înțelegem cele două partide mari, Democrații și Republicanii

    Părinților fondatori ai Americii le-a displăcut ideea de partide politice, iar Constituția americană nu vorbește deloc despre ele. Disputele aprige dintre doi „părinți,” Alexander Hamilton și Thomas Jefferson, au dus însă la conturarea primelor partide propriu-zise: Federaliștii și Democrat-Republicanii (aceștia din urmă transformându-se în timp în actualul Partid Democrat).

    Federaliștii doreau puteri sporite pentru guvernul federal, în timp ce Republicanii cereau guvernului să exercite doar acele puteri care erau explicit menționate în Constituție, fără a se extinde asupra altor domenii. Alegerile din anul 1800 au fost primele în care partidele politice au propus candidați la președinție. Jefferson a preluat președinția de la rivalul său, federalistul John Adams, în prima tranziție democratică la acest nivel din lume. La scurt timp după alegeri, Federaliștii au dispărut de pe scena politică americană.

    Generalul Andrew Jackson, care a fost președinte între anii 1829-1837, a polarizat scena politică americană atât de mult încât mai toată lumea din Washington D.C. a intrat ori în tabăra lui, ori în tabăra oponenților. Aceștia din urmă s-au constituit în Partidul Whig, al cărui lider la un moment dat a fost Abraham Lincoln. După 1854, whigării au intrat și ei în neființă, lăsând locul unui nou partid, Partidul Republican.

    Au urmat Războiul Civil, perioada Reconstrucției, emanciparea sclavilor și războaiele mondiale. Cele două partide, Democrații și Republicanii au rămas stăpâne pe politica federală americană, în ciuda eforturilor notabile ale unor partide terțiare (Partidul Know Nothing, Partidul Greenback, Partidul Socialist, Partidul Populist etc.) de a le mușca din felie.

    Oricât de greu ar fi de crezut, timp de mai bine de 100 de ani, cele două partide nu au avut doctrine unitare și ușor de recunoscut. Ambele erau formate atât din socialiști, cât și din conservatori, liberali și rasiști duri și puri, iar mulți alegători votau candidatul unuia dintre partide la prezidențiale și pe cel al celuilalt partid la Senat. Deși la nivel individual politicienii din ambele partide nu ezitau în general să se definească ideologic, la nivel de partid erau preferate stabilitatea și pragmatismul garantate de diversitatea doctrinară.

    În 1959, Comitetul Național Republican (adică organul de conducere al partidului la nivel național) a recurs la o măsură care a însărcinat o subcomisie cu întocmirea unui document doctrinar în care să se stabilească o dată pentru totdeauna care sunt valorile în care crede partidul.

    Mai departe scrie-n carte: „De ce suntem polarizați” de Ezra Klein

    Inițiativa n-a avut efecte semnificative și partidul a mai continuat câțiva ani să se scalde în aceleași ape tulburi ca și rivalul său. Situația s-a schimbat abia prin anii ’60, când Democratul Lyndon Johnson a semnat Legea Drepturilor Civile prin care se interzicea segregarea rasială. Prețul plătit de către Democrați pentru această victorie legislativă a fost pierderea voturilor albilor din statele din sud.

    Cam de atunci încoace Democrații sunt un partid de centru-stânga care militează pentru dreptul la avort și drepturile minorităților, iar Republicanii sunt un partid de centru-dreapta care militează pentru interzicerea avortului și pentru respectarea tradițiilor vechii Americi (cum ar fi creștinismul, dreptul la armă, căsătoria heterosexuală sau supremația limbii engleze).

    Intră în comunitate

    Credem în comunități. Credem în solidaritate. Credem că împreună putem face lucrurile mai bine. De aceea, publicația noastră a fost fondată și este susținută financiar exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Poți pune umărul cu doar 2 euro pe lună.​

    Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv

    Credem în comunități. Credem în solidaritate. Credem că împreună putem face lucrurile mai bine. De aceea, publicația noastră a fost fondată și este susținută financiar exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Invită-ți prietenii în comunitate!

    De ce nu poate fi spart monopolul celor două partide?

    Dominația celor două partide la nivel național este asigurată de o ciudățenie electorală de sorginte britanică: într-o cursă electorală cu, să zicem, cinci candidați, cel care câștigă o pluralitate de voturi câștigă alegerile in toto, iar ceilalți nu câștigă nimic. E un sistem simplu, ușor de înțeles: iei mai multe voturi decât ceilalți candidați și ai câștigat.

    Ca urmare, un alegător care preferă politicile Partidului Libertarian (al treilea partid ca mărime din America) va ezita să voteze cu candidatul libertarian pentru că 20% de voturi la nivel național nu le vor asigura libertarienilor 20% din mandatele din Congres, ci foarte probabil zero mandate.

    În plus, în zilele noastre alegătorul american e motivat mai puțin de simpatia pentru unul dintre cele două partide și mai mult de frica pe care i-o insuflă posibilitatea ca celălalt partid să câștige totul. Libertarianul nostru face mai întotdeauna calcule electorale și votează cu Republicanii ca să nu iasă Democrații și să-i limiteze lui dreptul la armă. 

    Politicienii libertarieni știu și ei toate astea, așa că, mai ales la nivel de Congres și președinte, vor candida pe listele Partidului Republican. Politicienii Partidului Verde, al patrulea mare partid american, vor candida pe listele Democraților. Cele două mari partide sunt, de fapt, niște coaliții imense de diferite facțiuni politice care strâng rândurile la alegeri, dar în rest se luptă și negociază una cu alta non-stop.

    Teoretic, acest lucru garantează că principalele forțe politice americane sunt întotdeauna moderate (adică nu de stânga sau de dreapta, ci de centru-stânga și de centru-dreapta) și că extremiștii nu vor reuși să influențeze politicile statului decât cel mult temporar. Dar sistemul are și dezavantaje. 

    Nesfârșitele compromisuri la care sunt obligate partidele anihilează din fașă multe cauze dragi unor cetățeni americani.

    „În Europa, dacă te preocupă problemele de mediu înconjurător, poți vota cu un partid al Verzilor care s-ar putea să câștige 12-15 la sută dintre mandatele parlamentare. În America, Partidul Verzilor se consideră norocos dacă câștigă 1-2 la sută din votul la prezidențiale și nu va câștiga prea curând vreun mandat în Congres. Așa că ecologiștii trebuie să se lupte în interiorul Partidului Democrat. Iar în interiorul acelui partid ai și sindicatele lucrătorilor din industria gazelor de șist și ale manufacturierilor, așa că uneori problema se pune în termeni de „ori slujbe, ori mediul înconjurător“, mi-a explicat politologul Ray La Raja, coleg cu mine la University of Massachusetts Amherst. 

    Și ca să se asigure că Verzii și Libertarienii (precum și alte dihănii politice similare) ajung cât se poate de rar la putere, Democrații și Republicanii din toate cele 50 de state și-au dat mâna și au instituit o serie de condiții draconice pentru outsiderii care doresc să-și vadă numele pe un buletin de vot.

    Ca de obicei, fiecare stat are un set separat de condiții, însă în general un candidat care nu este afiliat Democraților sau Republicanilor trebuie să adune un număr minim de semnături și să plătească taxe de înregistrare sau să fi câștigat un procent anume de voturi la alegerile trecute (în jur de 2%, în funcție de stat). Un alt factor care contribuie la descurajarea candidaților terțieri, cel puțin în alegerile prezidențiale, este felul în care se organizează super-importantele dezbateri. 

    Confruntările televizate sunt gestionate de către Comisia pentru Dezbateri Prezidențiale, o organizație nonprofit creată în 1987 de către cele două mari partide. În anul 2000, Comisia a hotărât că doar candidații care ajung la 15% în cinci sondaje de opinie pot participa la dezbateri. Această decizie a condus la crearea unui cerc vicios din care candidaților terți le este aproape imposibil să iasă: lumea nu-i sprijină în sondaje pentru că nu-i cunoaște și nu-i cunoaște pentru că nu-i vede în dezbaterile de la televizor la care nu ajung din cauza sondajelor.

    Șansa partidelor terțiare și a candidaților independenți este votul preferențial, folosit la ora actuală doar de către un singur stat, Maine. Conform acestui sistem, votanții nu pun ștampila doar pe un nume, ci aleg mai mulți candidați și indică pe buletinul de vot ordinea în care îi preferă pe aceștia. Dacă niciun candidat nu primește o majoritate de voturi în prima rundă, se trece la o a doua rundă. Aici este eliminat candidatul care a fost prima opțiune a celor mai puțini alegători, iar acele voturi pe care, totuși, le-a primit sunt redistribuite candidaților care au reprezentat a doua opțiune a acelor alegători.

    Un votant cu simpatii ecologiste, de exemplu, va putea să-l pună pe candidatul Verzilor în capul listei și apoi pe candidatul Democraților, fără teama că opțiunea lui pentru Verzi va fura voturi de la Democrați și-i va aduce la putere pe Republicani. Dacă Verdele iese din cursă, votul dat lui se mută la Democrat și servește în continuare la blocarea Republicanului. Dacă votul preferențial ar fi fost folosit în alegerile prezidențiale din 2000, America l-ar fi avut ca președinte pe Al Gore, nu pe George W. Bush.

    Cine votează în alegerile primare?

    Până una alta, cursele electorale în care oamenii au cu adevărat ce alege sunt primarele partidelor. Sau, mă rog, asta-i teoria, că în America nu știi niciodată.

    În orice caz, alegerile primare aduc în fața alegătorilor mai mulți candidați decât cei din cursa finală. Iar acei candidați trec prin zeci de alegeri la nivel de stat sau teritoriu și se confruntă într-o grămadă de dezbateri televizate (Joe Biden a dezbătut până acum de 12 ori și va fi trecut prin mai bine de 50 de alegeri înainte de a se confrunta cu Trump). Nicăieri în lume nu mai există partide mainstream care să permită atât de multor ne-membri să le selecteze candidații la diverse funcții înalte. De fapt, „ne-membri“ e impropriu spus. 

    Să dăm puțin banda înapoi: Cine e „membru de partid“ în America? Păi, simplu, e ăla care se înscrie în partid, plătește cotizația și participă la ședințe, nu?

    Nu, în America nu așa funcționează lucrurile. Există un fel de „înscriere“, într-adevăr, dar nu vine cu niciun fel de obligație. Ca să votezi în America trebuie să te înscrii ca alegător la nivel de stat. Le spui cine ești, unde locuiești și apoi, dacă vrei să fii identificat drept afiliat la Partidul Democrat, Partidul Republican sau la alt partid recunoscut oficial în acel stat. Sau te treci drept „Independent/Neafiliat“. Când vin alegerile primare la partide, s-ar putea ca acea afiliere oficială să-ți dicteze în cadrul cărui partid poți vota. Zic „s-ar putea“ – pentru că America. 

    Unele state au alegeri primare închise, în care doar cei afiliați unui partid pot vota în alegerile sale. Alte state au alegeri primare semi-deschise, în care nu doar cei afiliați unui partid pot vota în alegerile sale, ci și cei care s-au declarat „Independenți/Neafiliați”. (Aceștia din urmă trebuie, însă, să aleagă un singur partid în cadrul căruia să voteze). 

    Alte state au alegeri deschise, în care oricine poate vota în cadrul oricărui partid (cu condiția să voteze doar într-unul). 

    Alte state au alegeri primare unice, cu un singur buletin de vot pe care se trec și candidații Democrați și cei Republicani și cei ai celorlalte partide; cei doi candidați care primesc cele mai multe voturi se vor confrunta mai apoi într-un alt scrutin (indiferent dacă aparțin de partide diferite sau nu). 

    Câteva state nici măcar nu au alegeri simple, ci acele faimoase caucus-uri, adică pur și simplu niște adunări care pot dura toată ziua și în care votanții dezbat unul cu altul, încearcă să se convingă reciproc și votează în mai multe rânduri într-un sistem asemănător votului preferențial.

    Deși fanii lor le prezintă drept expresia cea mai înaltă a democrației, caucus-urile tind să exacerbeze inegalitățile dintre categoriile sociale, oamenii cu slujbe de la care nu pot să-și ia liber, cei cu copii mici și cei care nu au mașină întâmpinând dificultăți serioase în a participa la acest ritual. Statele care organizează caucus-uri s-au tot împuținat în ultimii ani, doar patru state și trei teritorii păstrând deocamdată acest sistem.

    Candidații mari, cei mici și ciudații

    Dacă votanții nu trebuie să fie neapărat membri de partid pentru a participa la alegerile primare, măcar candidații trebuie să fie, nu? Nu. Exemplu marcant: Bernie Sanders, eternul insurgent care când e, când nu e Democrat. Statul în care locuiește, Vermont, nu cere alegătorului să se înregistreze drept Democrat, Republican, Independent sau orice altceva. Și cum partidele americane nu împart nimănui carnete de partid, Bernie e singurul care decide dacă e Democrat sau nu. Iar el când zice că e, când zice că nu e, în funcție de unde și la ce candidează. 

    Atunci de ce democrații l-au lăsat, totuși, pe Bernie să candideze în primarele lor dacă nici măcar nu e clar că e Democrat?

    Nu l-au „lăsat”, n-au avut încotro. Oricine poate să se declare candidat Democrat sau Republican la președinție, pentru că șefii partidelor nu au monopol pe aceste etichete. (Apropo de „șefii de partid”: ăștia nu prea există. Sau dacă există nu prea sunt șefi.

    Partidele americane nu au structuri piramidale cu un președinte la vârf care face și desface. Sunt mulți șefuleți, la toate nivelele, care, conform sfântului principiu de echilibru instituțional [„checks and balances”], controlează diferite resurse în diferite momente din viața partidului.) Dar dacă poate oricine să candideze din partea oricărui partid (măcar în alegerile primare), de ce nu candidează sute de oameni la președinție? Ba candidează, dar rar se fac auziți pentru că majoritatea nu sunt în stare să îndeplinească condițiile pentru a-și trece numele pe buletinul de vot din 50 de state și ca urmare n-au șanse să câștige nimic pe plan național.

    În alegerile primare Republicane din Massachusetts din luna martie, de exemplu, au fost patru candidați: Trump (care a și câștigat), Joe Walsh (fost deputat), Bill Weld (fost guvernator al statului) și Rocky De La Fuente (businessman care a mai candidat în trecut și din partea Democraților și din partea unor partide-fantomă).

    În New Hampshire au candidat 17 „Republicani”, dintre care doar trei locuiesc în acel stat. Ca să ajungi pe buletinul de vot în 50 de state (plus încă câteva jurisdicții) trebuie să ai bani și oameni serioși.

    Dacă ești de-al casei, cunoscut și plăcut de baronii partidului, atunci structurile locale și naționale de partid trag pentru tine (așa cum au făcut, de exemplu, pentru Hillary Clinton în 2016). Cheltuie bani pentru tine, îți aduc voluntari, dau telefoane, vorbesc despre tine la televizor și se asigură că ești pe toate buletinele de vot pe care trebuie să fii.

    Dacă ești un insurgent care se uită urât la bătrânii partidului, atunci boșii locali ori te ignoră cât pot de mult, ori te sabotează de-a dreptul. Asta de-obicei îți îngroapă candidatura – dacă nu cumva ai proprii tăi oameni și bani care să-ți permită să-ți construiești propriile structuri „de partid”.

    Exact asta a făcut Trump în 2016 (când a prins un val populist care i-a adus o mulțime de donații de la americanul de rând) și asta a făcut Bernie în 2016 și încă odată în 2019/2020 (când a primit și el milioane de dolari de la oameni și a beneficiat de o armată de voluntari plini de entuziasm). Boșii Republicani au privit neputincios în 2016 cum li s-a înstăpânit Trump pe partid. Hillary Clinton a reușit să-i salveze pe boșii democrați de Bernie (deși nu i-a folosit la mare lucru până la urmă), iar Joe Biden i-a salvat în acest an (nu doar de Bernie, ci și de alți insurgenți, gen Michael Bloomberg, Tom Steyer și Andrew Yang).   

    America e o ecuație complexă cu multe necunoscute. Dar cu un pic de răbdare și multă documentare, se poate, totuși, desluși logica sa încurcată. Dacă te interesează vreun aspect anume din viața americană și ai niscaiva întrebări, spune-mi și voi încerca să găsesc niște răspunsuri.  

    Au contribuit

    Autorul