Text

România e în plin boom de muncitori asiatici. Dar cine sunt ei?

Muncesc din greu, dorm înghesuiți, trimit toți banii în țară pentru copiii lor. Patronii vor și mai mulți.

publicat pe 30.10.2019

lectură de 24 de minute

hero

→ Click pentru un rezumat al articolului

Cu ochii prinși în mobil, urmăresc dimineața unui tirist dintr-un live pe Facebook. Lumea lui e cuprinsă între marginile parbrizului.

În cabină intră o lumină rece, filtrată prin straturi groase de ceață care se ridică din vale. Un munte cu coroana de brazi ciuntită se vede în zare. Peste imagine se suprapune bâzâitul sâcâitor al motorului. Deodată, în dreapta roților se cască un hău și un „wow” prelung și entuziast iese din gura lui Rjay.

A filmat clipul cu jumătate de zi înainte, ca să le arate celor de acasă drumul dintre Vatra Dornei și Fălticeni. „E un loc atât de liniștit. Au munți și brazi, iar aerul e atât de proaspăt”, îmi spune cu o voce ostenită.

Are o pleată unsuroasă și colțuri de oase vizibile prin bluza scămoșată. De șapte zile conduce, mănâncă și doarme în tir. Duminică trebuia să fie ziua liberă, singura în care apucă să o sune pe copila lui de opt ani. „Ea e motivul pentru care sunt aici, pentru care lucrez.” A renunțat la timpul liber pentru o cursă plătită suplimentar spre Poiana Negri. Are nevoie de bani. În fiecare lună le trimite 2.000 de lei părinților, care au grijă de fiica lui, Ayessa.

Îl prind la întoarcere, pe o stradă pustie și întunecată din zona industrială a Ploieștiului. E deja trecut de miezul nopții, dar nu se poate odihni. Trebuie să ajungă până la prânz în Cluj-Napoca. Își îndreaptă degetul spre faruri și schimbă faza scurtă cu cea lungă. Șoseaua se luminează și cabina se înclină pe serpentinele de pe Valea Prahovei. 

Ațipesc în scaun, dar mă trezește zgomotul enervant al unei sonerii. Degetele tiristului se reped spre mobil. Deschide o conferință pe WhatsApp cu trei colegi de drum. Zâmbește cu gingiile pe dinafară și, în lipsa unor căști, urlă spre microfon. Recunosc doar un Plo-e-sti, în timp ce cabina se umple de fraze amestecate în tagalog și engleză, cele două limbi oficiale ale Filipinelor. 

Rjay e printre cei care au venit să acopere o parte din golurile lăsate în urmă de cei peste 3,6 milioane de români plecați să-și caute un viitor în Occident.

Mai mulți muncitori, ca niciodată

Numărul

muncitorilor străini
a explodat în ultimii ani. Doar în primele nouă luni ale anului, peste 21.000 au primit aviz de muncă în România, potrivit Inspectoratului General de Imigrări (IGI). Destui noi migranți pentru a umple un orășel de dimensiunea Cugirului. Și cu aproape 1.000 mai mulți decât în toată perioada 2011-2017 la un loc.

Până la sfârșitul anului, mai pot primi avize cel mult alți 9.000 de străini, pentru că limita fixată de Guvern pentru 2019 se oprește la 30.000 de lucrători nou-admiși. Dublu față de 2018. 

În total, aproape 27.000 de străini din afara Spațiului Economic European (SEE) sunt salariați în acest moment în România. Peste o treime lucrează în construcții și comerț, așa cum arată Registrul de Evidență a Salariaților.

Cât despre filipinezi, cam o mie trudesc azi pe pământ românesc. Dintre ei, 27 transportă mărfuri pe drumurile țării, ca Rjay.

El a venit la începutul lunii mai în România, după ce în ultimii doi ani a plimbat saci de ciment și containere maritime pe insula natală a președintelui filipinez Rodrigo Duterte. De când a preluat puterea, în 2016, acesta a pornit un război împotriva drogurilor, care s-a lăsat cu cel puțin 5.000 de execuții fără proces. Dar nu asta l-a alungat pe tirist din Filipine. El se numără printre susținătorii lui Duterte. 

„Oamenii care consumă droguri trebuie să moară”, îmi spune cu o seninătate greu de înțeles. „Mulți filipinezi vor spune același lucru. Înainte nu te simțeai în siguranță când mergeai pe stradă din cauza drogaților.” 

Însă, oricât de sigure ar fi străzile de acasă, vine dintr-o țară care doar anul trecut a exportat 2,3 milioane de muncitori, potrivit ultimelor cifre publicate de autoritatea statistică din

Filipine
. În prezent, o cincime din populație trăiește sub limita sărăciei. Și aproximativ 10 milioane de oameni muncesc dincolo de granițele Filipinelor. Cei mai mulți au ajuns în Arabia Saudită și Emiratele Arabe. Unul din zece filipinezi lucrează în străinătate. Banii trimiși celor de acasă țin economia țării în mișcare, căci reprezintă o zecime din creșterea anuală a PIB-ului.

Mulți pleacă în căutarea unui trai mai bun. Salariul minim lunar variază între 35 și 80 de euro, în funcție de regiune.

Totuși, Rjay spune că nu a plecat pentru bani, ci pentru stabilitate. Acasă putea să câștige aproape 90 de euro pentru o cursă dus-întors, care traversa de la nord la sud munții și junglele din insula Mindanao, a doua cea mai mare din arhipelagul Filipinelor. Pentru un tirist, asta înseamnă 20 de ore de condus non-stop.

Ca să rămână treaz mânca balot, un ou clocit de găină. Într-o lună cu drumuri lungi și multe nopți nedormite, putea ajunge la 720 de euro, salariul pe care-l primește acum în România. 

Nici nu se lupta cu aceeași singurătate. Îl ajutau permanent doi asistenți, care găteau, păzeau remorca și descărcau marfa la destinație. El avea doar o grijă: să ajungă la finiș. „În Filipine nu trebuie să completez hârtii ori să ajung într-un anumit timp”, spune Rjay. „Aveam ajutoare. Eu eram șofer, atât.”

În România e mai greu decât acasă, dar are un contract de muncă pe doi ani și un salariu fix, pe care-l primește chiar dacă boala îl ține la pat într-o zi. Nu-și câștigă pâinea în funcție de câți kilometri poate să conducă înainte să leșine într-o parcare. În Filipine, era al nimănui, iar orice drum la medic îi atârna greu în buzunar. Acum are și o asigurare de sănătate, spre deosebire de vremurile cu trasee extenuante, în care trebuia să taie pe de-a lungul insula Mindanao. 

Primele raze al dimineții îl prind pe tirist pe drumurile din Ardeal (Foto: Adina Florea)

Orele târzii îi oferă avantajul unor drumuri pustii, dar simte că organismul nu-i făcut să stea alert. S-a obișnuit. Prima oară s-a urcat într-un tir la 22 de ani. Nouă ani mai târziu, se plânge că a îmbătrânit. E obosit, cu ochii căprui adânciți în cap și obrajii scobiți. Fizic, nu-i un arhetip al tinereții, chiar dacă numele după care-l știu colegii de drumuri vine de la „Junior”. 

„Când am aterizat, eram uimit. Mă gândeam că am în față o nouă aventură”, își amintește Rjay despre finalul unui zbor de 18 ore, care l-a adus în București.

Pentru patronii îngrijorați de lipsa muncitorilor, el reprezintă o parte din soluție. Importul de șoferi profesioniști de la mii de kilometri distanță e văzut drept un posibil răspuns la criza transportatorilor. Asta se vede și-n numere. România are în prezent aproape 700 de tiriști străini, adică de trei ori mai mulți decât în 2015.

Însă asiaticii sunt un răspuns pentru o problemă cu dimensiuni incerte. Potrivit transportatorilor, de pe piață ar lipsi până la 40.000 de șoferi profesioniști. Dar agențiile de ocupare a forței de muncă știu doar de 1.600 de posturi pentru tiriști în România.

Lipsesc între 55.000 și 1 milion de muncitori

Și în alte domenii se cască o prăpastie imensă între ce spun patronii și ce știu instituțiile publice. Pentru date colectate de stat există Agenția Naționale de Ocupare a Forței de Muncă (ANOFM), dar și Institutul Național de Statistică (INS).

Prima spune că, în acest moment, sunt 68.000 de joburi vacante. Acest număr îi ia în considerare doar pe cei care caută recruți cu ajutorul agențiilor județene ale ANOFM. În schimb, a doua instituție raportează 55.000 de joburi neocupate pentru al doilea trimestru din 2019.

Statistica nu-i o compilație de anunțuri de muncă, ci o analiză bazată pe datele transmise de peste 23.000 de unități economice. Aici există o scăpare: sunt cercetați exhaustiv toți bugetarii, dar la privat sunt luate în calcul doar firmele care au în condică peste 50 de angajați.

Dimensiunea deficitului de forță de muncă variază în funcție de cine răspunde la întrebare. Mai pe scurt, e haos. Din Guvern se auzea vocea alarmantă a ministrului demis de Finanțe, Eugen Teodorovici, care spunea anul trecut că lipsesc un milion de angajați din România.

Nu a dat mai multe explicații despre cum a ajuns la acest număr lansat în spațiul public când se vorbea despre relaxarea condițiilor de importare a muncitorilor străini.

„Lasă-l pe patron să decidă cu cât plătește. Că e chinez, thailandez… nu asta mă interesează. Sunt obligat să mă asigur că patronul are oricând o forță de muncă”

Eugen Teodorovici, ministrul demis al Finanțelor

Iar condițiile s-au relaxat în noiembrie 2018, după promulgarea unei legi inițiate de colegii din PSD.

Acest număr s-a rostogolit mai departe, iar în mai 2019 a ieșit și din gura lui Florin Jianu, reprezentantul patronatelor întreprinderilor mici și mijlocii din România

„Deficitul de forță de muncă depășește un milion de oameni”, a spus acesta, înainte de a compara situația cu o criză economică.

Dar nu toate vocile din mediul de afaceri merg atât de departe în estimări. La începutul primăverii, Confederația Patronală Concordia a publicat o analiză a forței de muncă realizată de Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române. Aceasta estimează o lipsă de 300.000 de angajați pentru 2019, cu posibilitatea de a ajunge la jumătate de milion până în 2023.

În România avea o plasă de siguranță

Pe pălmașii străini nu-i interesează câți români lipsesc de pe piața muncii. Rjay a venit pentru stabilitate. Avea deja un prieten în România, pe Jerry, unul dintre cei 11 filipinezi care muncesc pentru aceeași firmă de transporturi de la marginea Capitalei. 

Dimineața ne prinde din urmă în Saschiz, județul Mureș. Se crapă de ziuă, iar lumina portocalie se strecoară iute printre casele săsești cu porți înalte. Tiristul nu e impresionat de priveliște. E preocupat să îndese telefonul sub umărul bluzei, cât mai aproape de ureche.

Mobilul stă într-un echilibru precar, dar măcar poate auzi altceva decât bâzâitul motorului. La celălalt capăt e Jerry, care a prins o livrare la Constanța. „The Ocean”, spune Rjay, pentru care orice întindere de apă e un ocean, ca-n Filipine.

Cei doi obișnuiesc să vorbească ore întregi ca să rămână treji când corpurile lor cer somn. Făceau la fel și când lucrau împreună în Arabia Saudită, unde „Juniorul” a muncit doi ani și nouă luni înainte să prindă un contract în Europa. 

Pui cu orez și ketchup la micul dejun, pe autostradă . Rjay servește masa împreună cu un alt filipinez din firmă (Foto: Adina Florea)

„Ne cunoaștem foarte bine. De asta îmi poate spune și fuck you. Asta nu-i o înjurătură între noi”, îmi explică Rjay, după ce, într-o conversație de neînțeles în tagalog, se strecoară un mult mai familiar „fuck you”. Jerry are ceva mai multă experiență pe drumurile din România. Conduce de un an și cinci luni, așa că s-a rodat ca tirist în acest colț din Europa. 

Într-o noapte, în timp ce dormea într-o parcare de la marginea Craiovei, i-a fost furată motorina din rezervor. Pățania a ajuns la urechile celorlalți filipinezi din firmă, care au învățat tehnici de prevenție. De exemplu, după fiecare pauză la margine de drum, își verifică rezervoarele.

Acum îl ghidează prin telefon spre ieșirea de pe autostradă, care-l duce la destinație. Nu are Waze, așa că speră ca prietenul lui să-l scape de ambuteiajul matinal din Cluj-Napoca. 

Jerry e scânteia din spatele visului românesc al lui Rjay. El i-a spus că firma își caută șofer și l-a ajutat să împrumute 900 de euro de la patron, pentru viză, examenul medical și comisionul agenției de acasă, care s-a ocupat de toate actele.

Prin mrejele acestor agenții trec toți asiaticii care vor să muncească în străinătate, fie că merg în Arabia Saudită, Emiratele Arabe ori Europa; spre ultima destinație s-au îndreptat doar anul trecut aproape 180.000 de muncitori din Filipine.

Ca să ajungi pe pământ românesc din Asia, birocrația și plimbarea documentelor între țări durează de la patru la șase luni.

Străinii au nevoie de un aviz de muncă, o viză și un permis de ședere. Ăsta-i drumul birocratic bătătorit de mii de imigranți, care servesc în restaurante, schimbă cearșafuri în hoteluri, izolează blocuri ori construiesc clădiri rezidențiale la marginea Bucureștiului, în Brașov ori în Timișoara. 

Cei mai mulți muncitori sunt din Turcia și Vietnam

Numărul celor care aleg să lucreze în România crește exponențial.

În ultimii trei ani, Guvernul a ridicat limita de peste cinci ori - de la 5.500 în 2017, la 30.000 în 2019. Ultima oară a făcut-o în august, când a vorbit și despre „solicitările repetate primite din zona mediului de afaceri” pentru a mări numărul muncitorilor străini acceptați anual în România. 

Momentul declicului pentru importarea de muncitori asiatici a fost 2017.

Atunci s-a ajuns aproape de limita de avize fixată de Guvern. Ăsta-i anul în care au început să vină în masă vietnamezii recrutați de giganții din construcții, precum Erbașu, dar și de șantierele navale din Tulcea și Brăila.

După aproape un deceniu de stagnare, care a urmat crizei economice, au intrat în țară peste 1.400 de vietnamezi, de șase ori mai mulți decât în 2016. Ei au venit pe o piață care până atunci a fost dominată de turci și chinezi.

Muncitorii străini vin pentru contracte standard de doi ani. Sunt puțini cei care rămân mai mult.

După cinci ani pot obține permisul de ședere pe termen lung. Bucățica de plastic roz le dă o libertate nesperată - își pot schimba locul de muncă fără să se arunce într-o cursă contratimp pentru obținerea unui nou aviz de la Imigrări.

Libertate câștigată după șapte ani 

„Sunt liber, înțelegi?”, îmi spune într-o română aproximativă Sushan, al cărui nume se pronunță ca semințele de susan de pe covrigi. Ține strâns permisul de ședere pe termen lung între degetele muncite. Primul job în România l-a dus în Slatina, în august 2011, împreună cu alți 28 de muncitori din Nepal. 

Timp de aproape opt ani a lucrat până la epuizare într-o fabrică de confecții, cu ore suplimentare până în miezul nopții și weekenduri petrecute în spatele unei mașini de cusut.

Dacă pleca, legea îi oferea răgaz trei luni să-și găsească un nou angajator și să obțină un aviz de muncă. După atâția ani, nu putea să se arunce în vârtejul vieții fără o plasă de siguranță.

Când nu mai putea să suporte frica și umilințele, se gândea la libertatea pe care o va câștiga odată cu primirea permisului. La scurt timp după ce l-a obținut, a demisionat și a venit la București. Acum face șaorma cu de toate într-un fast-food de lângă Parlament.

Își umflă pieptul și încearcă să cânte stângaci imnul, dar nu ajunge mai departe de „deșteaptă-te române, se trezește somnul din care cel de somn”.

Permisul de ședere e doar primul pas. Visează la cetățenie, așa că s-a înscris la cursuri de limbă română, iar noaptea învață suprafețele țării și ale Capitalei.

Însă drumul până aici a fost unul presărat cu abuzurile patronului care-i controla soarta. „Am plâns pe interior de fiecare dată când îmi spunea fucking bastard, idiot și motherfucker”, îmi explică el într-o romgleză precipitată.

„Toate cuvintele astea le-am ascultat. Numai la mine țipa. Și am îndurat. Îți dai seama, voiam acte ca să scap de acolo și să-mi schimb toată viața.”

Sushan, la un restaurant din Pantelimon, unde peste 150 de nepalezi au sărbătorit Dashain, un festival al hindușilor din Nepal (Foto: Bogdan Dincă, octombrie 2019)

Deși străinii pot obține permisul de ședere după cinci ani în România, pentru Sushan a durat șapte ani și jumătate.

Spune că patronul nu a depus dosarele la Imigrări, pentru că îi era teamă că va rămâne fără muncitori odată ce își vor obține permisele.

În teorie, puteau să depună singuri solicitările pentru permise, dar aveau nevoie de un act de proprietate pentru acoperișul sub care dormeau. Și cazarea lor era tocmai la patron, în curtea fabricii din Slatina. 

Sushan își prinde mandibula între palme ca să-mi arate că i-a albit barba. Doar că e ras până la piele. Are câteva șuvițe blonde prin pleata castanie. Printre români e scund, dar printre ai lui e potrivit, ar putea chiar să intre în armata nepaleză.

La 28 de ani, spune cu resemnare că „viața trece și sunt tot singur”, la mii de kilometri distanță de acasă. De la depărtarea asta imensă a primit în 2015 vestea că un cutremur puternic i-a lovit țara și i-a pus la pământ casa din Kathmandu. Atunci, soția l-a plimbat cu camera mobilului printre dărâmături, în vreme ce el stătea chircit într-un pat străin din Slatina.

Apoi s-a întors la cusut mâneci pe sacouri. Doar așa putea să câștige bani pentru o nouă locuință, ridicată peste cea dărâmată. Casa cu două etaje și cinci camere, în care vor locui mama, nevasta și fiica lui, mai are nevoie de geamuri și de o mână de var. Dar mutarea o va trăi pe un alt continent, așteptându-și cetățenia.

„Eu am băgat toți banii la casă și dacă le iau la mine, îmi trebuie o sumă. A sta singur aici nu e ca a sta cu familia ta. Pe fată trebuie să o duc la școală. Sunt multe chestii pentru care îmi trebuie bani. Nu poți să faci nimic fără bani pe Pământ.” 

Sushan simte depărtarea și în relația cu soția, care i-a cerut în repetate rânduri să divorțeze. Însă nu vrea să strice căsnicia pe care i-au aranjat-o părinții când era un puști de 18 ani.

„La noi e o vorbă: dacă hotărăsc părinții, nu trebuie să refuzi.” Nu s-a împotrivit când alții i-au decis viața, chiar dacă nu știa „ce e aia iubire, ce e îndrăgostit, ce înseamnă să fii iubit ori ce e o nuntă, eram un copil”. Un an mai târziu i s-a născut fiica, Reyana (numită după cântăreața Rihanna), al cărei nume îl are tatuat pe antebraț sub fraza „Always in my heart”. Nu a așteptat să-și vadă copilul mare, căci a plecat în România.                        

Și-a pierdut mătușa când abia își începea tinerețea. Ea l-a crescut de mic și pentru ea a acceptat o căsnicie aranjată, să-l vadă așezat la casa lui.

La o lună după ce s-a însurat, ea a murit. „Și eu o iubeam, cel mai mult în viața mea am iubit-o pe ea. După nu am mai putut să stau. Mă durea sufletul. Înnebuneam. Atunci am decis să plec la Europa”, repetă într-o română stângace Sushan.

„Când am plecat, le aveam pe toate în Nepal. Aveam casă și pământ. Știi cum era viața? Mă trezeam la opt, beam ceai. Intram la nouă. Seara mâncam și stăteam la televizor. Frumos.”

Acasă lucra tot în confecții, dar nu câștiga mai mult de 130 de euro pe lună. A venit cu promisiunea unui salariu dublu în România, unde a ajuns să facă haine pentru diverse mărci internaționale. A rămas aici pentru bani - sunt garanția că fiica lui nu va trece printr-o viață plină de greutăți.

Pe atunci, plecarea costa 2.200 de euro. Atât cerea o agenție nepaleză pentru un job care se plătea cu aproape 300 pe lună. El a scos din buzunar doar 1.500, după ce s-a oferit să se ocupe de o parte din munca de recrutare. A convins alți cinci oameni, printre care și un unchi de-al doilea, care i s-au alăturat la Slatina.

Nepalezii nu au găsit ce li s-a promis în fabrică. Dormeau unii peste alții și munceau până în miez de noapte, fără să fie plătiți pentru orele suplimentare. Sushan își amintește că-n una dintre primele luni a primit doar 200 de lei de la patron.

Lucrurile au început să se schimbe doar după ce muncitorii au reclamat situația la agenția care i-a trimis în România.

Sushan a continuat să muncească până în miez de noapte, iar banii s-au înmulțit. Într-o lună a câștigat și 5.000 de lei „din munca mea, am tras ca nebunul, am muncit pentru mine”. Era plătit la normă, adică în funcție de câte bucăți producea.

După mutarea contribuțiilor în sarcina angajatului, s-au terminat și câștigurile uriașe. Patronul i-a spus că taxele vor fi reținute direct din salariu.

Îl întreb dacă crede că a greșit când i-a convins pe ceilalți muncitori să vină cu el în România, ca să economisească 700 de euro din comisioanele agenției.

„Eu trebuia să câștig banul. Căutam mereu banul. Ce, nu e bine? Am făcut mai bine pentru mine, dar nu am făcut nici răutate pentru celălalt”, spune Sushan.

Nepalezii căutau un loc de muncă, iar el le-a oferit o cale. Au înghițit mulți ani de umilințe înainte de a-și câștiga libertatea la care visau în Occident.

Nepalezi intonează imnul național într-un restaurant din Pantelimon (Foto: Bogdan Dincă, octombrie 2019)

Opt ani mai târziu, vinde din nou promisiunea visului românesc. Treisprezece nepalezi i se alătură la fast-food. E o afacere bună, pentru că fiecare om adus în țară înseamnă un câștig de 640 de euro. A ochit oportunitatea când patronul l-a întrebat dacă știe și alți muncitori străini interesați de o carieră de șaormari. Așa că a sunat la o agenție din Nepal, iar cei de acolo s-au angajat să-i găsească oamenii. Jumătate dintre ei au ajuns săptămâna trecută. Sushan i-a preluat și se va ocupa de pregătirea lor în România. 

„Ăsta e businessul meu”, spune Sushan. „Dacă nu eram eu, nu era nici job pentru 13 oameni. Dar eu am vrut și am făcut. Că toată lumea caută bani.”

Știe că fiecare dintre oamenii recrutați va plăti în jur de 1.800 de euro pentru a veni în România. Dar i se pare rezonabil. Putea să ceară de două-trei ori mai mult de la cei care visează o viață mai bună departe de Nepal. Anul trecut, peste 600.000 de nepalezi au plecat să muncească departe de casă, potrivit Guvernului de la

Kathmandu
.

Asta pentru că salariul minim nu depășește 100 de euro pe lună, aproape cât chiria pentru o singură cameră în Kathmandu.

Pentru compatrioții pe care-i aduce la șaormerie, Sushan s-a asigurat că vor câștiga măcar 540 de euro și că se vor bucura de o zi liberă pe săptămână. E un salariu decent pentru nepalezi, care sunt căutați de firmele românești tocmai pentru că acceptă mai puțini bani. „Din Nepal putem aduce cu 450 de euro”, mi-a explicat Melania Dinică, unul dintre directorii Work Finder, o agenție care intermediază importul de forță de muncă din Asia. 

Sushan spune că ai lui vor avea și condiții, cazare și mâncare de la patron. Dar se bazează doar pe promisiuni. Speră la o cazare ceva mai încăpătoare, atât pentru nou-veniți, cât și pentru el. Acum împarte patul cu un alt coleg nepalez, într-o casă veche din apropierea fast-foodului. 

Dacă lucrurile merg cum trebuie, se gândește să continue activitatea de intermediar.

„Patronul ar vrea în construcții, dar i-am spus că nu pot. E prea multă muncă. Nu vreau să-mi văd oamenii plângând”, zice el.

Își dorește ca muncitorii să nu fugă după același ideal al rezidenței pe termen lung și cetățeniei. „Să stea doi ani de zile, fac o grămadă de bani și apoi pleacă. Așa trebuie. Nu opt ani de zile ca mine. E mult. Eu zic că nu-i bine să pleci de lângă familia și țara ta, că a doua oară nu există Pământul.” 

În țara care a devenit gazdă pentru 1.700 de muncitori nepalezi, de un viitor se pot bucura doar românii, crede Sushan. Deși vrea să devină cetățean român în acte, nu se gândește că va îmbătrâni în România.

„Inima e la familie, aici stau singur, dorm singur, mă trezesc singur, nu am cu cine să vorbesc, cu nimeni, doar cu pereții”

Sushan, muncitor nepalez

E important să câștige bani mulți în cât mai puțin timp. Iar cetățenia i-ar deschide larg calea spre un alt stat european. El speră că Marea Britanie. 

A mai încercat să plece în Occident. În primii ani a căzut victimă unei înșelătorii. A scos 4.000 de euro din buzunar pentru promisiunea unui job în Belgia.

„Mi-a luat banii prin vrăjeală. Am trimis banii și stăteam, așteptam să vină un om care să mă ducă la muncă în Belgia. Ce prost!”, își amintește Sushan.

Nu a fost singurul. În capcană au căzut alți trei nepalezi de la fabrica de confecții din Slatina. Unul dintre cei păcăliți a plecat între timp în Portugalia. Sushan, în schimb, s-a potolit. Oricât de anevoios este drumul, stabilitatea e în acte, crede el. Sunt mai sigure decât o fugă la întâmplare în Europa. 

În căutarea banilor, a zburat 5.500 de kilometri. Pentru fericire, ar face cale-ntoarsă spre Kathmandu, mărturisește Sushan.

Dar povestea lui e întreruptă de un apel pe Facebook de la capătul celălalt al lumii. 

E mama lui, care-i dă vești despre un proces. Sushan are niște probleme cu un teren și trebuie să plătească un avocat. După ce termină cu judecata și își pune la punct casa, crede că are o șansă să-și aducă fiica și soția lângă el. Dar în câțiva ani, mama lui va fi prea bătrână ca să stea singură în Nepal.

Chiar și cu acte în buzunar, viitorul rămâne incert pentru Sushan.

Vrei să ne ajuți? Spune-ne părerea ta despre acest material. Completează formularul aici.
Contribuie la discuție
0 contribuții

Salut! Respectăm intimitatea, așa că nu îți traficăm datele. Citește Politica de confidențialitate pentru detalii.