Sunt în Petroșani, în casa care m-a văzut crescând 18 ani, cu ai mei, și simt cum cade cerul pe mine – Ale aici. Chiar dacă abia a început noul an și-mi spun zi de zi, ca o poezie, că am energie să fac orice, după prima săptămână din ianuarie, sunt epuizată. Mă gândesc des că vreau să-mi arunc laptopul pe geam, că vreau să se strice, să ia foc, să se ia curentul sau să se întâmple ceva și să rămânem fără internet, măcar o zi.
Nu am mai ieșit din casă de două săptămâni și uneori trec de 12 ore/zi în fața calculatorului. Cursurile de la facultate sunt online, cărțile pe care trebuie să le citesc stau în laptop, draft-urile pentru job în Word, mesajele și mail-urile bâzâie, iar când zic că mă deconectez puțin de toate, mă trezesc cu telefonul în mână, pe Instagram sau Youtube.
Devin o extensie a laptopului și telefonului. Mă dor tot mai rău oasele, mă pișcă ochii (când am ieșit o dată la magazin nu mai vedeam clar prețurile din dreptul produselor sau numărul autobuzelor de pe stradă) și oricât aș fi vrea să dispar în munți și să nu mai știe nimeni de mine, simt că nu mai am scăpare, că viața de acum înainte va fi doar așa, iar eu nu pot schimba asta. Îmi spun des că vreau să plâng, dar îmi trece repede – nu am timp de asta acum.
Pe ai mei nu mai apuc să-i văd decât seara sau în pauzele de 10 minute dintre cursuri, la bucătărie. Mă doare că sunt în sfârșit acasă și tot ce fac este să-i ignor: îmi pregătesc feluri de mâncare pe care nu apuc să le mănânc și ajung să o facă tot ei, îmi cumpără prăjituri și calciu efervescent ca niciodată, mă roagă să ieșim la plimbări sau să vedem un film împreună. Iar răspunsul meu este: „Nu pot acum, am treabă!”.
E miercuri, trecut de 20.00, nu am mâncat decât un iaurt cu cereale, iar cafelele, care au trecut de trei, îmi rod stomacul și mintea. Cursurile de la facultate s-au terminat, însă nu și programul meu – urmează examenele și proiectele pentru universitate, iar task-urile și deadline-urile mă strigă. Și vreau să le fac pe toate. Taică-meu mi-a pregătit cartofi la cuptor și două bucăți mici de somon – „Așa cum îți faci tu la București”. Mă simt epuizată și nu-mi mai simt picioarele de la cât am stat pe scaun.
Închid laptop-ul puțin, dar îmi iau telefonul în mână și scrollez fără să fiu atentă la ce. Mai răspund la mesajele de la prieteni, pe care le-am amânat intenționat – în ultima vreme am vorbit doar pe messenger și mă simt tot mai distantă față de ei. Dar și atunci când spun că iau o pauză, tot cu ochii în ecran sunt.
Tata îmi pune farfuria în față. Las telefonul puțin, iau furculița și încerc să o înfig în mâncare, dar nu mai am control asupra mâinilor. Pare că nu mai sunt ale mele. Mâncarea zboară dintr-o parte în alta și eu nu pot să o agăț în furculiță. Mă enervez. Înțep nervoasă cartofii până dau jumătate din ei pe jos, arunc tacâmul și împing farfuria ca un copil răsfățat, în timp ce ai mei mă privesc îngrijorați. Și, în sfârșit, din senin, îmi găsesc timp să plâng.
Plâng de furie și neputință, de toate lucrurile pe care nu mai am energie să le fac, dar trebuie, și îmi repet obsesiv, în gând – „Așa va fi mereu de acum înainte?”, „Nu te mai plânge, e munca ta”.
Când mă gândesc la momentul acela, îmi dau seama cât de rău îmi făceam, sigură. Cât de mult m-am pierdut pe drum, și cum viața mea nu mai exista dincolo de ecrane.
Ca să înțeleg mai bine perioada prin care am trecut și felul în care poate ajunge să ne afecteze, din punct de vedere emoțional, relația pe care o avem cu tehnologia și ecranele (dar și când vine vremea să punem limite) am vorbit cu Raluca Anton, doctor în psihologie.
Ritm pe dos
O parte dintre noi ne-am mutat activitățile online și timpul a căpătat o altă dimensiune – camera în care dormim a devenit și biroul la care muncim. Ne-am schimbat programul de lucru, de somn și de socializare, luăm prânzul și cina în bucătăria noastră, fără ceilalți colegi, iar uneori se întâmplă să rezolvăm un task în afara programului de muncă – doar pentru că nu mai există limite bine definite între spațiul personal și cel de lucru.
Ce este diferit acum, față de momentul în care mergeam la job, este că nu mai avem posibilitatea de a zice: Mă voi întoarce la aceste gânduri/probleme mâine. Nu mai amânăm rezolvarea problemei până a doua zi, vrem să o rezolvăm cât mai repede. „Și tot timpul zicem: dar numai un pic, cât îmi ia acum să răspund? Îmi ia cinci minute, două minute”, spune Raluca Anton. „Dacă am sta să adunăm minutele, să vedem câte «numai puțin-uri» din astea consumăm pe parcursul unei zile, ne-am înspăimânta.”
O problemă este faptul că în timpul zilei nu mai apucăm să-i oferim minții un spațiu de reîncărcare a bateriilor – tot timpul facem ceva.
Chiar dacă dormim opt ore pe noapte, continuăm să fim obosiți, pentru că mintea noastră nu-și ia pauzele necesare – de exemplu, chiar și atunci când mâncăm, o facem tot cu telefonul în față. Iar oboseala devine constantă. „Somnul se ocupă de corp, în principal. Mintea noastră procesează constant informații, iar studiile ne arată că, de fapt, cele mai bune momente de reîncărcare a bateriilor, de relaxare în timpul zilei, sunt acele momente pe care noi le construim activ”, adaugă Raluca. Adică momentele în care ne impunem să stăm departe de ecrane (pot fi pauze de plimbat, de citit, de cafea, de gătit sau pur și simplu de stat fără un telefon sau laptop aproape).
Primul semnal că relația cu ecranele din viața noastră e problematică vine cu o stare de agitație permanentă. „Corpul întotdeauna ne transmite când este ceva ce nu îi place, atât doar că nu am învățat să ni-l ascultăm”, mai spune Raluca. De multe ori, semnalele pe care ni le transmite corpul se pot măsura prin nodurile din stomac, prin faptul că ne simțim din ce în ce mai tensionați sau prin faptul că, deși ne-am creat un spațiu ordonat sau confortabil de muncă, ne simțim mușchii contractați.
Din punct de vedere emoțional, dificultățile vin din insatisfacție și frustrare – atunci când în viața reală lucrurile nu mai au aceeași dinamică. Când simțim un disconfort pe care nu-l putem explica.
Chiar dacă luăm pauze, relaxarea nu înseamnă să stăm tot în online
Pe de altă parte, stimularea creierului pe care o primim în online și statul în fața telefonului sau laptopului, chiar și atunci când vrem să ne „relaxăm”, nu o să o primim niciodată în viața reală.
În online totul se întâmplă mult mai repede (totul e la la un click distanță – amuzament, informații, cumpărături, sex), pe când în viața reală, trebuie să depunem mai mult efort. Mintea noastră alege întotdeauna varianta cea mai ușoară și mai confortabilă – varianta care îi place cel mai mult și care îi oferă o recompensă, de cele mai multe ori, imediată. De asta, apar probleme și în plan relațional și ajungem să ne desprindem de oamenii apropiați.
„Numai dacă ne gândim la faptul că în online putem găsi tot timpul ceva care să ne facă să râdem. De exemplu, avem o platformă care ne place și avem tendința să mergem pe platforma respectivă și să obținem bunăstare, să râdem. În lumea reală, oamenii nu pot face asta constant în relație cu noi și nici noi nu facem asta în relație cu ceilalți.”
Cum punem limite?
Un prim pas în a domoli relația cu ecranul este să conștientizăm mecanismul – să ne dăm seama ce ni se întâmplă și de ce avem această tendință de a petrece mult timp în online. Apoi, să ne dăm seama când facem asta, care este ordinea și programul unei zile, mai spune Raluca Anton.
Poate până acum aveam un program clar prin care bifam mersul la birou: ne trezeam dimineața, mergeam cu autobuzul, ajungeam acolo, auzeam aceleași sunete, vedeam aceiași colegi, aveam aceleași glume, ieșeam în pauze de cafea sau nu, aveam prânzul. Mintea noastră lua aceste activități ca pe un dat, ca pe lucruri care trebuie să se întâmple.
Însă, acum, când poate nu mai suntem într-o comunitate, trebuie să învățăm să ne oferim aceleași cicluri pe care le aveam. Iar ceea ce putem face este să construim rețele neuronale noi, să învățăm mintea să funcționeza într-un alt mod – de exemplu, să punem alarma să sune odată la o oră sau două și să ne desprindem de calculator zece minute, să lăsăm telefonul deoparte atunci când lucrăm (dacă nu avem nevoie de el) sau să stabilim o oră la care să închidem calculatorul și plecăm de la birou.
„Nu putem face asta decât într-un mod mecanic la început. Trebuie să înțeleg ce mi se întâmplă, cum fac acum lucrurile și să implementez un nou sistem pe care să-l tot rafinez pe măsură ce se întâmplă lucrurile.”
Pentru mine a fost destul de greu să mă depărtez de ecranele din viața mea, să recunosc că am devenit dependentă de ele și că am nevoie de un program. Mă simt mereu vinovată când închid laptopul pentru că mă gândesc că-mi dau munca la o parte.
Însă, față de începutul anului, laptopul nu mai stă pe marginea patului înainte să adorm, și încerc să-l închid după 21.00. Nu mai iau telefonul după mine când merg la magazin, nu mai deschid internetul pe mobil dacă știu că am treabă, și o dată la două-trei ore, mă ridic de pe scaun și merg la bucătărie să-mi fac o cafea, să mă răcoresc la geamul care dă spre bulevard sau pur și simplu să vorbesc cu colega mea de apartament.
Iar uneori, seara, după cursuri, mă dezmorțesc cu exerciții cardio și muzică pe fundal. Dar recunosc și că nu-mi iese mereu și că e un efort constant pe care trebuie să-l depun.
Snack
„Digital control” — Cristina Chipurici îți povestește intim relația ei cu tehnologia și schimbările pe care le-a făcut pentru a-și dezvolta un comportament mai atent și respectuos față de creierul și corpul ei. E o serie de newslettere pregătită împreună cu DoR, merită atenția ta.
Ți-am pregătit un playlist cu Ted Talks. În el găsești exemple despre felul în care se manifestă relația noastră cu tehnologia și câteva sfaturi despre cum să îți hackuiești comportamentul. Un exercițiu poate fi chiar felul în care consumi acest playlist. Eu (Ruxi aici) am încercat să nu fiu la ecran, ci să mă întind pe spate, pe covor, și pur și simplu să ascult (I know! Just one thing at a time. WOW, nu?) sau să-mi întind cioantele.
Black Mirror – Mai stăm în casă o perioadă și cu siguranță mai privim ceva filme și seriale. Așa că, de ce să nu vezi cel mai mișto serial dark sci-fi distopic care critică modul în care ne modelăm relația cu tehnologia?
Doza de Bines de azi e despre dans și mâncare. Poate i-ai văzut deja sau poate nu, chiar nu contează, cred că roboții care dansează îți pot îmbunătăți mai multe zile la rând. Dacă nu e suficient, te lăsăm și cu un topping yumm: ColdSnap e o mașinărie care ce face înghețată instant, pe care o putem folosi acasă și e prietenoasă cu mediul înconjurător.
Mulțumesc că mă citești.
Abonează-te la newsletter-ul nostru
🎙️Planificăm o serie de discuții online, lunare, despre sănătatea mintală. Cu cine ți-ar plăcea să povestim și de ce? Scrie-ne la scosdinminte@inclusiv.ro.
Pe data viitoare,
P.S. Ca mulțumire că ai ajuns aici, te invităm să părăsești planeta.
Cum ar fi să pleci în spațiu la începutul lui 2020 și să te întorci în timpul unei pandemii? Ce simți când vezi pământul pentru prima oară din orbită?
Documentarul de 15 minute, regizat de Alina Manolache și Vladimir Potop, te poartă într-o experiență vizuală și senzorială care-ți strânge pieptul și-ți ridică părul de pe mână. Te provocăm să-l privești fără să verifici notificări.
Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv
Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne definesc viața, să le traducem în narațiuni profunde care te ajută să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta.
Ne dorim să închizi articolele noastre mai bine echipat pentru haosul informațional care ne înconjoară.Facem jurnalism la firul ierbii, exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori.
Ne fundamentăm munca pe colaborare, transparență, schimb de cunoaștere și participare. Durează, costă, iar impactul nu se vede imediat. În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună.
Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.
Poți să ne susții și mai mult jurnalismul dacă inviți un prieten să devină Explorator Inclusiv începând cu doar 3€/lună.
