fbpx

Viitorul muncii se experimentează sub ochii noștri, și e o distopie big-data

17/11/2020

Lectură de 13 minute
În mai puțin de un deceniu, orașele de pretutindeni s-au împestrițat cu o nouă specie omniprezentă în trafic: curierul de mâncare.

O aplicație de mobil îi spune de unde colectează și unde trebuie să livreze următoarea comandă. Pentru noi, cei de la capătul celălalt al livrării, orașul se micșorează brusc: oportunitățile de a mânca după plac, rapid și fără să mișcăm mai mult de un deget pe un touchscreen, n-au fost niciodată mai tentante. 

Viitorul muncii se experimentează în laboratoarele găzduite de către aceste platforme tech. Pentru tehno-optimiști și ambasadori ai orașelor inteligente, munca de platformă ne eliberează de tirania șefilor, ne face autonomi, flexibili, stăpâni ai propriilor noastre destine. La celălalt capăt al spectrului, ne mustră o masă tot mai mare de liber-profesioniști precari și lipsiți de perspective, întreținuți cu vise de antreprenoriat, dar, în fapt, privați de ultima brumă de protecție socială pe care un contract de muncă obișnuia să îl ofere până mai de curând.

În 2017, când am terminat doctoratul în sociologie la Lancaster University, în Marea Britanie, m-am trezit fără un contract de muncă. Așa că m-am băgat la gig, cuprins de un amestec de necesitate, ceva chef de adrenalină și, mai ales, curiozitatea de a înțelege fenomenul muncii flexibile. 

Discursul prevalent al flexibilității de timp și al autonomiei pe care-l livrează companiile astea se bate cap în cap cu povești pe care le aud la tot pasul despre viața precară a acestor muncitori. Sceptic cum sunt, am vrut să aflu pe pielea mea cât e mitologie și cât e distopie în lumea gig.

Așa că m-am înrolat curier de mâncare pentru Deliveroo, în estul Londrei, Stratford, vreme de câteva luni. Poate fi un job temporar fun, chiar de hipsteri, mai ales dacă ești student și vrei un ban de buzunar sau ai de plătit școlarizare. Sau poate deveni un full-time extenuant dacă ești imigrant cu engleză puțină a cărui singură alternativă e să livreze mâncare în toate direcțiile, 7 zile din 7, pe un scuter. La mine, slavă cerului, exploatarea a fost relativ simpatică – mi-a prins bine să îmi întind mușchii câteva seri pe săptămână și să mă pierd pe bicicletă prin cartier, în bezna iernii.

În 2020 am început un proiect de cercetare care îmi va permite să studiez mai de aproape fenomenul și să scot la suprafață cele mai recente forme de exploatare. Voi pedala, voi livra mâncare și voi urmări destinele acestor curieri în trei orașe, Manchester, Cluj-Napoca și Lyon (Franța). 

Muncă la jumate' de preț

Algoritmul din spatele unei aplicații lucioase face luatul mesei mai convenabil și mai flexibil decât a fost vreodată. În funcție de entuziasmul cu care este privită această nouă realitate, fenomenului i s-a spus sharing economyplatform economy sau gig economy. Include livrări de mâncare, dar și alte servicii precum taximetrie, hosteling (Airbnb), plimbat animale de companie sau îngrijit de copii și bătrâni.

Mutat în Manchester în 2018, m-am reconectat la scena locală Deliveroo, unde mai port câte o conversație cu curieri în timp ce așteptăm amândoi verdele la stop, am asistat la o grevă și, de curând, mi-am reactivat contul de ‘rider’. Acum mă regăsesc într-o situație mai puțin precară: am un contract de trei ani de zile să studiez full-time munca mult mai precară a unora mai nefericiți decât mine. 

De câteva săptămâni de când am reînceput livrările, poziția academică relativ confortabilă în care mă aflu se bate cap în cap cu incertitudinea muncii de curier. Pedalez două-trei zile pe săptămână, seara, după 5, când se așează întunericul și tot Manchesterul e la cină. De luni până vineri e aproape liniște, mai ales de când a reînceput carantina, lumea stă în casă și gătește. În weekend e mai multă animație, telefonul bip-uie într-una. 

Cu o gașcă de 10-15 migranți, mulți veniți din Estul Africii sau din Pakistan, stăm în fața unui KFC din Deansgate, zonă pietonală centrală, așteptând o notificare din partea algoritmului. 

PING! 3,4 lire pentru o cursă de 4 kilometri, de la KFC până în Salford, destul de departe de centru. Asta înseamnă cel puțin jumătate de oră, dus-întors, pedalând de zor pe o șosea cu trafic greu unde-ți stă uneori inima-n loc când vreunul la volan accelerează mai nervos și trece milimetric pe lângă tine. 

Resping comanda, la fel cum am făcut cu alte o duzină, la fel cum face toată lumea. Nimeni nu se înghesuie să ia astfel de livrări din care nu scoți mai mult de 8 lire pe oră, mai puțin decât un salariu minim (care acum e 8,21 de lire pe oră). La 8 ore de muncă pe zi, asta se traduce în 64 de lire, cam jumătate din cele 120 pe care ni le flutură pe sub nas compania. Până la urmă accept, nu e loc de negociere cu un robot. 

Dacă nu-ți convin condițiile, nu-i problemă, Deliveroo a angajat 15.000 de noi curieri numai în perioada pandemiei, o adevărată ‘armată industrială de rezervă’ cum ar zice Marx, gata să lucreze oricând pentru mai puțin decât ești tu dispus să o faci.

După trei zile, fac calculul și scot o medie de 6 lire pe oră, și asta pe timp de seară; în miezul zilei aproape că nu merită să ieși din casă. Și cu toate astea, sute ca mine o fac, și asta doar în Manchester. Ca să plătească datorii, ca să întrețină familii, ca să se țină la suprafață până găsesc un job mai decent. Pentru cei mai mulți asta e realitatea cu care s-au obișnuit, iar această obișnuință cu o existență precară, este cel mai îngrijorător lucru. 

Asistăm la o normalizare a sărăciei într-un oraș cu peste 4.000 de oameni ai străzii, dar în care, paradoxal am spune, s-au investit miliarde de dolari în proprietăți de lux. E o situație nu doar indecentă, ci de-a dreptul imorală. Și totuși, vreau să investighez această resemnare și, mai ales, să caut prilej de speranță de mai bine, alături de acești oameni. Și asta fără să recurg la argumentul pe care-l tot aud în jur: ‘Ține doar de tine, iar dacă nu reușești e pentru că nu încerci destul, nu crezi suficient de tare în tine. Eșecul și succesul ți se datorează exclusiv ție’. 

Anita, al cărei nume l-am schimbat aici pentru a-i păstra confidențialitatea, e una dintre puținele fete pe care le-am văzut făcând livrări pe bicicletă în Manchester. Pedalează pentru Deliveroo, Uber și Stuart, în același timp, de un an și jumătate, zi de zi, câte 70 de kilometri. 

Imigrantă din Lituania, ea se întreține singură și-mi spune că banii din livrări îi ajung cât să acopere cheltuielile zilnice și să își repare bicicleta. Acum câteva luni, în timp ce era în tură, pedalând de zor pe Oxford Road, a nimerit într-o groapă și și-a zdrobit fața. Încă mai are de suportat niște operații pentru a-și reconstrui nasul frânt și a trebuit să se țină departe de curierat trei luni. 

Îmi spune, resemnată, că Uber nu i-a oferit nici un fel de susținere în tot acest timp: a fost trimisă la o adresă de email a unor așa-ziși parteneri ai companiei, care nu i-au răspuns niciodată. La 22 de ani, Anita are maturitatea, dar și cinismul pe care n-aș fi crezut să le descopăr la cineva așa de tânăr. Vrea să devină artistă, dar, ca mulți alții, îmi spune că deocamdată nu are de ales decât să facă astfel de gig-uri, pentru bani care adesea nu-i ajung decât să supraviețuiască de la o zi la alta.

Nu lucrezi pentru noi, lucrezi cu noi.

Deliveroo, un unicorn tech evaluat la 2 miliarde de dolari, intermediază transferul de mâncare din restaurant la ușa clientului, cu ajutorul unor curieri liber-profesioniști. Lansată de un start-up britanic în 2013, are sub 6.000 de angajați, 35.000 de curieri subcontractați și deține capital fix doar sub doar sub formă de cod, algoritm și big data. La fel ca Airbnb, la fel ca Uber. 

În mai puțin de 10 ani, Deliveroo, Glovo, Uber Eats, Foodora, Rappi și alți câțiva au devenit omniprezenți în Europa și mai peste tot în lume. Ce-i face deosebiți, printre altele, pe Deliveroo and co. de restul companiilor care contribuie zi de zi la precarizarea muncii este că platformele astea au amplificat și perfectat transformarea contractelor consacrate de muncă în contracte de prestări servicii. În acest fel dispare aproape orice responsabilitate față de curierii care-ți poartă mâncarea și logo-ul peste tot prin oraș.

„Nu te angajezi, te luăm la bord. Noi așa îi spunem. Nu lucrezi pentru noi, lucrezi cu noi. Nu conduci pentru noi, îți oferi serviciile. Nu există salarii, doar plăți. Nu există contracte de angajare. Nu trebuie să pontezi, devii disponibil“. Așa sună noua limbă de lemn în lumea gig, rostită de Maloney, șeful lui Ricky, două personaje din „Sorry we missed you“, cel mai recent film al regizorului britanic Ken Loach, care descrie tulburător de realist viața de șofer gig din Anglia contemporană. Lucrezi non-stop, nu-ți datorăm nimic și să nu te auzim că-ți ceri drepturile.

Altfel spus, platformele astea anunță un viitor în care vei fi scutit de un șef care-ți suflă mereu în ceafă, devii flexibil și autonom. În paralel cu asta dispare totodată aproape orice responsabilitate a platformei față de curier, începând de la proprietate asupra mijloacelor de producție (smartphone, bicicletă, conexiune 3G sunt toate plătite din buzunarul curierului), la plata asigurărilor de sănătate, a concediilor de odihnă sau a pensiilor. Dacă adăugăm la astea și plata nu la oră, ci la livrare, întregim un peisaj dezolant în care se află zeci de mii de muncitori în toată Europa. 

Statisticile referitoare la numărul celor care lucrează pe astfel de platforme, dar și pe altele din ecosistemul gig, nu țin încă pasul cu o industrie în plină expansiune, dar se estimează că în Marea Britanie există 1,1 milioane de astfel de lucrători, în timp ce la nivelul Uniunii Europene aproximativ 10% din populație a prestat cel puțin o dată muncă de platformă. În România, procentul acestora e peste media europeană: 14,2%.

Susține poveștile noastre ca să înțelegi contextul în care trăim

Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem.

Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne definesc viața, să le traducem în narațiuni profunde care te ajută să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Ne dorim să închizi articolele noastre mai bine echipat pentru haosul informațional care ne înconjoară.

Facem jurnalism la firul ierbii, exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Ne fundamentăm munca pe colaborare, transparență, schimb de cunoaștere și participare. Durează, costă, iar impactul nu se vede imediat. În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.

Poți să ne susții jurnalismul dacă devii Explorator Inclusiv începând cu doar 3€/lună.

Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv

Nu știm dacă vom mai exista în 2021. Însă până atunci facem tot ce putem ca să-ți aducem poveștile în care credem.

Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne definesc viața, să le traducem în narațiuni profunde care te ajută să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Ne dorim să închizi articolele noastre mai bine echipat pentru haosul informațional care ne înconjoară.

Facem jurnalism la firul ierbii, exclusiv prin contribuția ta și a altor cititori. Ne fundamentăm munca pe colaborare, transparență, schimb de cunoaștere și participare. Durează, costă, iar impactul nu se vede imediat. În acest moment, avem o echipă minusculă care operează cu 3.000€/lună. Ca să avem o redacție funcțională și sustenabilă, ne-ar trebui cel puțin 10.000€/lună. În cel mai bun moment al nostru, bugetul a fost de 8.500€/lună.

Poți să ne susții și mai mult jurnalismul dacă inviți un prieten să devină Explorator Inclusiv începând cu doar 3€/lună.

De ce ar trebui, totuși, să ne intereseze soarta celor care ne livrează o pizza, preferabil înainte să se răcească, sau un ramen, preferabil nevărsat pe jos, atunci când noi suntem prea leșinați după muncă sau prea mahmuri după o beție ca să facem un drum până la restaurantul de la colț?

Argumentul cel mai sensibil este solidaritatea față de cei care fac astfel de munci. Adesea, alegerea nu este personală, mulți nu au o altă opțiune. Dacă argumentul acesta nu ține (trăim doar în vremuri neoliberale în care competiția și individualismul sunt reguli mai degrabă decât excepții, iar eșecul și succesul în viață țin de capacități, respectiv defecte de caracter strict personale), poate că un viitor al muncii, în general, care să semene tot mai mult cu exploatarea de platformă, ar trebui să ne dea ceva mai mult de gândit.

Munca la gig a luat avânt impulsionată de economia acestor „platforme suple“, dezvoltată imediat după criza financiară din 2007-2008. Aceasta a devenit efectiv un debușeu pentru surplusul de capital global acumulat de pe urma unei rate extrem de scăzute a dobânzilor și a unor oportunități de investiții tot mai firave. Nu asistăm la o revigorare a capitalismului, ci mai degrabă la o nouă formă de capitalism, pe care Shoshana Zuboff îl numește „capitalism de supraveghere“, un sistem economic axat pe comodificarea și transformarea în profit a datelor personale, devenite una dintre cele mai râvnite resurse globale actuale.

Postările și like-urile pe Facebook, kilometri alergați pe Strava, lista de seriale favorite de pe Netflix, mâncarea preferată livrată de Glovo sunt informații care nu ne ajută doar ca să avem parte de experiențe de browsing și consum plăcute și eficiente. Activitățile noastre de zi cu zi, spune Zuboff, devin principala sursă de profit a acestor companii, care ne vând datele personale la pachet, oricărui advertiser interesat.

Muncă platformizată

Ce viitor se anunță, deci, pentru orașele în care munca de platformă a devenit noua normă? 

Precariatul, noua clasă socială despre care vorbește Guy Standing în cartea lui ‘The Precariat: The New Dangerous Class’, și care-și întinde tot mai amenințător tentaculele în contextul crizei epidemiologice curente, nu este singurul risc la care suntem expuși în epoca capitalismului de platformă. Un set comun de mituri se află atât în spatele muncii de platformă, cât și al orașelor inteligente unde această muncă devine tot mai vizibilă. Anume că cele mai recente tehnologii informatice pot fi și, mai ales, trebuie să fie folosite asiduu pentru a îmbunătăți eficiența funcționării lor. 

Platforme precum Deliveroo, Uber sau AirBnB servesc, drept urmare, orașelor inteligente, automatizând și perfecționând servicii esențiale precum livrările, transportul, cazarea temporară sau alte munci domestice recent platformizate (curățenie, îngrijit copii, bătrâni sau animale de companie). 

Big data au devenit o industrie care alimentează în ambele cazuri utopii contemporane de eficiență, sustenabilitate, competitivitate. Ce se scapă adesea din vedere sunt distopiile la fel de numeroase care se nasc în paralel. Scandaluri precum Facebook-Cambridge Analytica, ca să-l pomenim doar pe cel mai cunoscut dintre ele, arată vulnerabilitatea acestor sisteme de date, fac publice practici de supraveghere în masă, dar și riscurile mai generale aflate în spatele deciziilor de guvernare tehnocratică.

Mulțumim că ne citești.

Abonează-te la noutățile Inclusiv.

Greva curierilor din Manchester de care pomeneam anterior nu e singulară: peste tot în lume, muncitori de platformă precarizați au început să-și ceară drepturile, deși multă vreme se estima că șansele lor de solidarizare și organizare sunt minime în condițiile munci fragmentate pe care o practică. 

Zilele astea, în Manchester e liniște pe grupul de WhatsApp folosit acum doi ani pentru organizarea grevei. Pandemia și carantina contribuie fără doar și poate la o nesiguranță pe care cei mai mulți o resimt, iar acum greva e, probabil, ultimul lucru la care să te gândești. La mobilizarea anterioară s-au cerut comisioane mai mari pentru livrări, plată suplimentară pentru așteptatul la ușa restaurantului, sistarea livrărilor în afara centrului, plată suplimentară pentru fiecare kilometru parcurs. 

Stimulați de colegi din alte orașe precum Bournemouth, Leeds, York sau Bristol, care au anunțat o grevă pe 14 februarie 2019, 130 de curieri din Manchester s-au delogat din sistem pentru o zi și au tărăgănat vizibil operațiunile companiei. De Valentine’s Day, în fața sediului companiei s-a strigat ‘No love for Deliveroo’, s-au împărțit flyere trecătorilor și s-a cerut din megafon o întrevedere colectivă cu un reprezentant Deliveroo. Preferabil în carne și oase, oamenii sunt sătui de încă un dialog standardizat și intermediat de algoritmi inteligenți. Adunați pe Redhill Street, în fața unei foste fabrici de textile din perioada revoluției industriale, devenită în secolul 21 sediu chic de companie high-tech, muncitorii gig amintesc că lupta lor pentru drepturi e veche de când lumea. Șefii au aflat la timp de grevă și și-au trimis puținii angajați programatori acasă cu tot cu cod și algoritmi, poliția a venit să asigure protecția unei companii fără prea multe active fixe. „Până nu apare poliția nu-i poți spune grevă“, se entuziasmase unul dintre curieri. 

Chiar dacă doleanțele nu li s-au respectat în cele din urmă, curierii s-au făcut totuși auziți: au pichetat sediul companiei, un sindicat le-a sărit în ajutor, iar presa a scris pe larg despre protest. Au arătat că solidaritatea se poate genera și pune în mișcare chiar și în cele mai vitregi circumstanțe. În lunile ce vin voi fi cu ochii pe astfel de inițiative și voi contribui la a face auzite vocile acestor curieri.

Mobilizați pe WhatsApp, Telegram și alte rețele de comunicare imediată, curieri din toate marile orașe au reușit să scurtcircuiteze platformele pe care lucrează: delogarea în masă din sistem, pichetarea sediilor companiilor, boicotarea restaurantelor cu timpi de așteptare ridicol de lungi și care îi tratează cu dispreț. În unele cazuri au reușit chiar să se sindicalizeze pentru a-și negocia colectiv drepturile, ba chiar să și câștige în instanță dreptul de a fi clasificați ca salariați, nu doar simpli liber profesioniști. 

Pandemia, carantina și incertitudinea generală a acestor ultime luni au tăiat din avântul grevist și protestatar al curierilor din Manchester: grija zilei de mâine pentru fiecare în parte devine mai importantă decât solidaritatea colectivă. Seară de seară, orașul se împânzește de curieri-antreprenori care adesea lucrează pentru 2-3 platforme în paralel ca să-și maximizeze șansele de profit. E o atmosferă aproape dezolantă de ‘care pe care’, iar rezistența de grup a devenit mai degrabă o chestiune de ciupeală individuală. Supraviețuirea pe termen lung necesită mai mult decât atât, și poate că, la fel ca acum doi ani, o conștiință de clasă se va închega mai devreme sau mai târziu.

Rezistența lor e și rezistența noastră, în fața unor orașe ale viitorului pe de o parte tot mai încorsetate de tehnocrația algoritmilor, pe de altă parte mustind tot mai tare de un precariat digitalizat de care cei mai mulți dintre noi nu suntem, de fapt, foarte departe.

Autorul

Mai poți citi sau vedea în explorarea noastră prin Orașul de mâine:

Liviu Bărbulescu, 28 septembrie 2020
Trenul urban și tramvaiele - viitorul mobilității în Capitală
Știm cu toții că Bucureștiul e sufocat de mașini. Am putea să demolăm jumate de oraș ca să facem loc pentru toate mașinile, sau am putea să căutăm soluții de mobilitate mai departe de mașina personală.
Liviu Bărbulescu, 28 septembrie 2020
Vlad Tăușance, 5 octombrie 2020
Unde ni se duc orașele?
În ultimii zece ani, am văzut atât orașe adâncindu-se în faliment, cât și orașe în care experimentele sau încăpățânarea dau rezultate încurajatoare. În următorii zece ani, vom vedea și mai clar o transformare, în bine sau rău, accelerată în patru mari direcții: evoluția dramatică a pieței muncii, cotele îngrijorătoare ale poluării și traficului, reprezentarea noii clase de mijloc în politică, precum și criza COVID-19.
Vlad Tăușance, 5 octombrie 2020
Matei Bărbulescu, 12 octombrie 2020
Cum să murim mai puțin la cutremur
Bucureștiul e cea mai vulnerabilă capitală europeană în caz de cutremur major. Nu se știe când, dar va veni cu siguranță. Consolidarea miilor de clădiri care au nevoie de intervenții ar dura zeci de ani. Așa că e extrem de important să ne pregătim pentru ce e mai rău. Și s-o facem cât mai rapid.
Matei Bărbulescu, 12 octombrie 2020
Dorothée Hasnaș, 19 octombrie 2020
București 2057
Se spune că orașul e un organism eficient, însă asta e valabil doar atâta timp cât e administrat corect. Orice sistem administrat prost duce la neîncredere în autoritate, corupție, instabilitate politică și în final la scădere economică, la sărăcie. Cum ar putea arăta capitala României peste câteva decenii?
Dorothée Hasnaș, 19 octombrie 2020
Joel Millward-Hopkins, 26 octombrie 2020
Cum ar putea 10 miliarde de oameni să trăiască bine în 2050, cu un consum de energie ca acum 60 de ani
Joel Millward-Hopkins, 26 octombrie 2020
Alexander Dangel, 9 noiembrie 2020
Te apuci și tu de monitorizat poluarea aerului?
Aerul poluat omoară prematur 7 milioane de oameni în fiecare an. Ar putea fi monitorizarea aerului de către cetățeni un răspuns de impact la această criză continuă?
Alexander Dangel, 9 noiembrie 2020
Ruxandra Pătrașcu-Maian, în curând
Cum se construiește un spital modern în România
Ruxandra Pătrașcu-Maian, în curând
Vlad-Marko Tollea,
Orașele noastre sunt rasiste, la fel ca noi. Ce avem de făcut?
Cum stăm cu rasismul în Timișoara, orașul românesc ce se va prezenta continentului drept Capitala Europeană a Culturii în 2021.
Vlad-Marko Tollea,
noiembrie 2020
TBD
În curând...
noiembrie 2020