„Păpușæ, vrei să faci bani în Italia?”

Am auzit de multe ori că traficul de persoane este sclavia erei moderne, poți să elaborezi această afirmație?

Definiția pe care noi o folosim este că traficul de persoane este sclavia erei moderne în care unii oameni profită de pe urma controlului și a exploatării altora.

De foarte multe ori, când oamenii vorbesc despre traficul de persoane, vorbesc în legaleză, iar cei care sunt vizați, vulnerabili sau chiar victime nu înțeleg termenii respectivi. Și atunci pusă definiția traficului în cuvinte simple, asta e forma la care am ajuns. 

De ce e sclavie modernă? Pentru că dacă te uiți la asemănarea fenomenului de sclavie de pe vremuri, cea care era legală, există aceiași pași: (1) odată sunt oamenii care sunt traficanți, cei care erau negustori de sclavi, (2) apoi oamenii care sunt în sclavie sau în exploatare și (3) oamenii care sunt dispuși să plătească pentru „servicii”.

România este țara sursă numărul 1 în Uniunea Europeană în ceea ce privește traficul de persoane – de ce țara noastră ocupă acest loc? 

Sunt foarte mulți factori, cultura impunității, spre exemplu – ai văzut, de foarte multe ori, cazurile nu ajung în instanță, iar cele care ajung uneori sunt judecate ca altceva, nu ca trafic de persoane și pedepsele uneori sunt de-a dreptul jenante. Ai traficanți care primesc pedepse mai mici decât numărul de ani cât au ținut oamenii în exploatare, cum a fost cazul de la Berevoiești. Tot cumulul de factori e furtuna perfectă. 

Câte planete trebuie să se alinieze pentru ca o victimă să evadeze dintr-o astfel de situație?

E super important să fii pregătit. 

Eu am lucrat într-un adăpost într-o țară de destinație, în Grecia. Acolo am avut o fată care a scăpat pentru că unul dintre clienți și-a uitat telefonul mobil și a putut să sune la un număr pe care-l știa, adică al helpline-ul din țara respectivă. 

Sau există situații în care persoanele fug. Prind oportunitatea, își înfruntă toată frica și o iau la fugă. Apoi, sunt persoane care au scăpat în urma unor razii. Și mai sunt și cazuri în care cineva a reușit să iasă pentru că un om simplu a văzut ceva ce nu i s-a părut normal, a pus mâna pe telefon și a sesizat organele abilitate. 

Cum stăm cu legile, existe lacune, sunt aplicate cum trebuie?

În primul rând ar fi minunat să implementăm tot ce spune legislația din domeniu. România e destul de rapidă în a accepta directive europene și la partea de intenție stăm foarte, foarte bine. Nu o să ți se întâmple să vorbești cu un reprezentant al statului și să-ți spună că asta nu e o problemă foarte mare. Problema e ce se întâmplă în teritoriu. 

Ce te împinge pe tine ca judecător, în momentul în care ai un copil de zece ani, care a fost exploatat și violat pentru bani, tu să stai să te gândești care e vina copilului? Se întâmplă ca aceste categorii, magistrații, să fie și printre cele mai opace.

E o desensibilizare și o normalizare a acestei culturi de abuz. Mi se pare că partea de violență în general, dar mai ales pe partea de violență sexuală, se pune presiune tot pe victime. Se întâmplă foarte des din păcate. Pe partea legislativă ar trebui să ne asigurăm că lucrurile astea nu se mai întâmplă. Cultura impunității se simte la nivel global, nu numai în România. 

Poți să-mi dai exemple de bună practică din afară?

eLiberare există din 2013, eu m-am alăturat în 2014 și cel mai mare obiectiv al nostru este schimbarea mentalității. Am zis bine că am început tineri pentru că asta o să dureze zeci de ani. 

Uite, în Suedia, modelul lor a reușit să facă fix treaba asta. E implementat de 20 de ani și există studii longitudinale care demonstrează că funcționează. 
 
Și-au dat seama că oamenii care-s dispuși să plătească pentru „serviciile” unei persoane exploatate sunt oameni cărora nu le pasă, nu mergi cu empatia la ei. Ce merge este partea de coerciție, funcționează cu făcutul de rușine. Ajungi să fii trecut într-un registru, e foarte clar că o să ai de a face cu repercusiuni și-n viața ta profesională, o să se afle și-n toată familia șamd. 

După mai mult de 20 de ani în care s-a implementat modelul ăsta, oamenii și-au dat seama că treaba funcționează. Se uitau la modul în care era percepută pornografia sau prostituția și cum e percepută acum. 

La ei obiectificarea femeii în media și-n viața de zi cu zi nu este tolerată. La noi ești dubios sau ciudat dacă nu râzi la glume cu blonde sau femei ușoare. Acolo e fix invers, dacă-ți permiți să zici o chestiune de genul ăsta toată lumea o să te tragă la răspundere. 

Avem o campanie care se numește Puterea Cuvintelor, adresăm anumite preconcepții: e acolo pentru că-i place, și-a căutat-o, a plecat la produs. E super important să avem grijă cum ne adresăm când discutăm despre situații. 

Asta încercăm să facem: să dezintituționalizăm lupta împotriva exploatării și să ne dăm seama că ne marchează pe fiecare dintre noi, dar putem să facem ceva. Așa că mergem mult pe partea de educație, mergem în școli, discutăm despre treaba asta, încercăm să ducem subiectul în mainstream, dar nu într-un mod senzațional. 

De multe ori presa tratează aceste subiecte dintr-un unghi senzaționalist. Mi se pare sau chiar așa e?

Cred că 90 la sută din invitațiile de la presă pe care le primim sunt ne faceți și nouă legătura cu o victimă? Nu doar că e senzaționalism, dar este dorința grotescă de a afla în detaliu cum a suferit o persoană. Presa pică în capcana asta: trebuie să se vândă, trebuie să fac trafic, trebuie să ajungă viral și atunci ai jurnaliști care pur și simplu se duc în adăposturi, aliniază victimele, le filmează și apoi discută în detaliu despre ce s-a întâmplat. 

Ăsta e unul dintre motivele pentru care împreună cu alte 19 organizații am început o platformă specializată pe trafic de persoane, iar unul dintre lucrurile pe care ni le propunem să le schimbăm este cum discutăm despre treaba asta. Cum ajungi tu ca ziarist să nu revictimizezi și-n fond să revinzi persoana respectivă și povestea ei, doar ca să obții mai multe clickuri. 

Poveștile sunt foarte importante, statisticile nu ating pe nimeni, nu emoționează, ideea e de cum spui povestea și cum lași victima respectivă după ce tu i-ai spus povestea. Sunt foarte multe detalii care explică o situație, dar sunt foarte multe care nu-și au rostul. 

Am văzut că unul dintre programele voastre se leagă de educația elevilor, poți să-mi povestești cum a mers?

Noi suntem o organizație de șapte oameni, am ajuns la 750.000 de elevi din România, dar nu mergând personal la ei ci printr-un parteneriat cu Ministerul Educației. Noi creăm anual câte un pachet pe care-l adaptăm, atât conținutul, cât și aplicațiile pe care le propunem, apoi le diseminăm prin inspectorate și profesori. 

Sunt copiii recrutați prin școli?

Ne-am dat seama că traficanții, de multe ori, își lasă victimele să meargă în continuare la școală și-i folosesc ca recrutori. Deci ai recrutarea de la egal la egal. Dacă vine un tip la 40 de ani în geacă de piele și te întreabă Păpușæ, vrei să faci bani în Italia? cel mai probabil te sperii. Dar dacă colega ta de bancă, care înainte era la fel de săracă ca tine, dintr-o dată vine la școală cu ultimul iPhone și designer bag și zice am cunoscut un tip, și-mi cumpără toate astea, și nici măcar nu trebuie muncesc prea mult, hai să-ți fac cunoștință cu el, ești mai dispusă să asculți. 

Ceea ce încercăm noi să facem este să creăm un mecanism prin care să facem prevenție peer to peer. Practic să înțelegi care sunt semnele și ce să faci. În momentul în care colega ta a început să nu mai vină la școală, sau nu mai fie la fel de engaged, sau are semne de abuz, sau îți dau seama că iubitul a devenit super controlling și o pune să facă niște lucruri pe care el nu-și dorește să le facă – ce faci, la cine te duci, cui ceri ajutor? 

Cum reușiți să vă finanțați?

Nu există fonduri pe trafic de la stat. Nici măcar pentru partea de reabilitare, adică oamenii care fac aftercare, se îngrijesc de victime, nu au bani. Toate fondurile sunt prin granturi, proiecte europene sau de la persoane fizice. Cred că undeva la 1 la sută din fondurile pe care le folosim vin de la donatori privați din România. Majoritatea sunt donatori străini și granturi sau fonduri de proiecte.