„Dacă mă trimiți acum […] la spital, sunt angoasată. Deși cunosc mulți doctori, aș prefera să nu mă duc. Nu e un mediu în care să ai încredere“, spune Oana Gheorghiu, așezată la masa de ședințe de pe șantierul spitalului Dăruiește Viață.
„În general [spitalul n.e.] e un loc unde nu știi la ce să te aștepți și asta e îngrozitor. Asta ar trebui schimbat“, o completează Carmen Uscatu, în timp ce pregătește un espresso. Le întreb când și-au pierdut încrederea în sistemul de sănătate. Carmen, în picioare, lângă aparatul de cafea, zice fără filtru: „De parcă am fi avut-o vreodată“.
Le-am întâlnit în vara lui 2020, într-o joi, la ședința săptămânală a șantierului din Sectorul 4, în spatele Spitalului de Pediatrie „Marie Curie“. Ca reper, te poți ghida după macaraua galbenă.
Era o zi cu întâlniri și filmări pentru un documentar. În containerul-birou, atmosfera era relaxată: Oana făcea cafele, iar noi transpiram pe sub măști. Atunci ne-am cunoscut, în alte zile le-am observat, dar au trecut mai multe săptămâni până să stăm așezate de povești. Timpul lor e programat: ședințe, întâlniri, interviuri, călătorii de lucru. Viața personală e ce mai rămâne după, deși nu pare să mai existe vreo limită clară.
În pandemie, și-au luat pe umeri și mai multe răspunderi: au investit 2 milioane de euro în peste 17 tone de echipamente de protecție și aparatură medicală, au ridicat spitalul modular 1 Elias și două unități modulare de triaj: una la Sibiu și una la Spitalul Universitar de Urgență Elias, au finalizat renovarea Primei Clinici de Transplant Celule Stem la Copii și au început construcția unui spital modular la Piatra Neamț.
„Prima dată am visat la așa ceva [construirea unui spital] dintr-o frustrare“, spune Carmen. O deranja fragmentarea intervențiilor pe care le făceau. Indiferent dacă renovau secții, camere sterile, făceau laboratoare, achiziționau echipamente sau asistau cazuri, simțea că sunt acțiuni care nu-și ating potențialul fiindcă sunt incomplete și nu fac parte dintr-un act coerent, integrat.
Amândouă cred că fondurile spitalelor nu sunt gestionate corespunzător, că spitalele sunt administrate prost, că pacienții nu sunt tratați omenește. Oana spune că în actuala secție de la „Marie Curie“ sunt doar două toalete și un duș pentru 30 de copii și 30 de mame.
Prin 2015, la un pahar de vin cu Paula Herlo (președinte onorific al asociației), au zis că fac un spital. Oana le-a zis că e imposibil. „Vă dați seama ce înseamnă o relație cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate? Vreți voi să vă petreceți toată viața ocupându-vă de spital și văzând numai suferință?“.
România intrase de opt ani în Uniunea Europeană, iar raportul de țară întocmit de Comisia Europeană sublinia accesul dificil la serviciile medicale, o finanțare a sănătății cu doar 4,3% din PIB (a treia cea mai scăzută din UE la momentul respectiv), lipsa corelării între fondurile disponibile și cheltuielile din sistem, și răspândirea plăților informale. O povară care, tot în acel an, a ucis 65 de persoane în incendiul de la Colectiv.
Astăzi, în locul întrebărilor se înalță Copacul Vieții, un spital cu nouă niveluri.
187 de paturi
9 niveluri
Prima secție de terapie intensivă cu saloane de o persoană
Bloc operator cu 5 săli de operație
Secții de oncologie, hemato-oncologie, neurochirurgie, chirurgie
Autonomie de două zile în caz de calamitate
Proiectat să reziste la un seism de 8,5 grade pe scara Richter
Evacuare pe două scări și lift special pentru pompieri, cu funcționare pe timp de incendiu
Două buncăre
Suprafață utilă: 10.250 mp
În mai 2018, buldozerele și-au înfipt lamele în pământ ca să facă culcuș fundației. „Îmi aduc aminte de momentul în care s-a făcut săpătura. Nu puteam să-mi imaginez că aici o să crească un spital“, spune Carmen cu ochii visători ațintiți spre tavanul containerului care e acum biroul lor de pe șantier, de parcă ar revedea momentul.
Nu porniseră la drum cu ideea unui spital. Inițial au vrut să renoveze secția de oncologie de la „Marie Curie“. Apoi au zis că fac un etaj peste una dintre clădirile existente. Apoi o clădire nouă cu trei nivele.
Doar că, odată cu încrederea, banii primiți de la comunitatea Dăruiește Viața și cunoștințele acumulate pe drum, planurile și posibilitățile lor au crescut, iar spitalul le-a urmat ritmul. De la renovare, la un etaj, la trei etaje, au ajuns să construiască o clădire pe nouă niveluri. Și plănuiesc să o facă și pe a doua.
Consultanții francezi care au făcut studiul de fezabilitate, le-au spus că trebuie să gândească un spital al viitorului, iar asta a rămas cu ele.
Îți mulțumim că faci parte din comunitatea Inclusiv.
Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne modelează viața și să le traducem în narațiuni profunde și nuanțate, ca să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Poți să ne ajuți și mai mult dacă inviți un prieten să ne susțină cu doar 3€/lună.
Susține jurnalismul nostru
Inclusiv e o publicație finanțată exclusiv de cititori. Misiunea noastră e să descifrăm sistemele complexe care ne modelează viața și să le traducem în narațiuni profunde și nuanțate, ca să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău și cum se poate schimba asta. Poți să pui umărul la construcția noastră cu doar 3€/lună.
Oricum, lucrurile n-au mers șnur. Turnarea fundației s-a lovit de câteva piedici birocratice, dintre care cea mai nasoală a fost stabilirea proprietarului terenului. „Statul român” apărea ca proprietar în actul de proveniență al terenului, așa că au avut ceva bătăi de cap să înțeleagă ce înseamnă această sintagmă și să găsească reprezentanții autorităților în cauză. S-au putut apuca de treabă abia după ce au aflat că pârghiile erau la Ministerul de Finanțe și Primăria Sectorului 4.
Cum ar fi dacă spitalele ar exista ca să trateze omul, nu boala? Asta vor ele să schimbe prin acest spital. De la modul în care e gândit designul clădirii, experiența pacienților și a personalului care își vor petrece mult timp în ea, la aparatura necesară și păstrarea ei în condiții potrivite, la pregătirea personalului pentru tehnologii noi, la modul în care medicii vor fi învățați să colaboreze – atât între ei, cât și cu asistentele și infirmierele, pentru a încuraja multidisciplinaritatea și descuraja ierarhizarea; până la introducerea unui sistem de monitorizare și evaluare internă pentru intervenții medicale mai eficiente. Intervenții care pot influența simțitor relațiile dintre oamenii care lucrează în spital și cei care au nevoie de ei: pacienții – copiii și familiile lor.
„Doar o obtuzitate învățată (și consolidată prin medicina științifică) ne face să nu luăm în considerare această viziune asupra corpului uman, lipsindu-ne astfel de o abordare complementară a bolii: tratăm, desigur, durerea, dar ce-ar fi dacă am introduce în tratament și doze de plăcere sanogenă?“ se întreba antropologul Vintilă Mihăilescu, în ceea ce numește ego-analiza spitalului din poziția de pacient cu leucemie la Fundeni.
Raluca Șoaita e arhitecta care a imaginat și planificat Spitalul Național de Copii pentru Cancer, Boli Grave și Traumă. Pe Oana și pe Carmen le-a cunoscut la Spitalul Universitar de Urgență Elias. Renovaseră secția de oncologie și voiau să o mobileze, iar Raluca le-a ajutat pro bono.
„Îmi aduc aminte că ea își dorea pentru cariera ei să facă un spital de copii“, îmi zice Carmen, iar Oana își completează prietena: „A fost chimie la prima clipă“.
Raluca are 38 de ani și lucrează în arhitectura medicală din 2006, când era ultimul an de facultate. În anul patru călătorise prin Europa să vadă spitale. Trebuia să vorbească cu doctorii, să-i observe în sălile de operații, să le înțeleagă nevoile și interacțiunea cu spațiul. Să afle ce înseamnă să trăiești într-un spital. Era job-ul perfect unde i se întâlneau curiozitățile din liceu: medicina și arhitectura.
Anii petrecuți în prima firmă de arhitectură sunt fundația învățării ei. Acolo a prins partea tehnică a spitalelor: fluxuri medicale, circuite și rezolvarea problemelor tehnice. Își amintește că primea sute de proiecte de analizat și avea o singură întrebare în minte: „cum le transformi în medical?“.
Atunci și-a antrenat abilitatea funcționalității. Sute de proiecte nu s-au realizat, dar ea le-a desenat oricum, în toate felurile. Odată ce a stăpânit partea tehnică, și-a oferit libertatea de a explora alte straturi ale imaginării unui spital.
După trei ani la firmă, Raluca a plecat la masterat în Franța. A studiat Patrimoniul Culturilor Orientale, din care a învățat să umanizeze cunoștințele funcționalității. Să aprofundeze felul în care designul influențează comportamentul oamenilor care vor locui în spațiul gândit de ea.
Ca să empatizeze cu pacienții din spitale, și-a chestionat propriile sentimente: „M-am gândit cum mă simt eu la spital și mi-am dat seama că-mi este foarte teamă. Întotdeauna mi-a fost teamă de spitale.“
Un vânt de toamnă ne suflă cuvintele în timp ce vorbesc cu Raluca despre cum și-a imaginat spitalul pediatric ca pe o insulă, în care atât medicii, dar mai ales pacienții, sunt deconectați de lumea exterioară: copiii nu-și mai văd prietenii, familia, nu mai ies la joacă și nu mai merg la școală. Provocarea Ralucăi e să-i aducă pe toți într-o poveste în care să se joace împreună, dar prin care să și învețe. „Cum să te joci la spital non-stop?“ se întreabă ea retoric când rememorează rapid pașii mentali prin care a trecut.
Urcăm la etajul trei al Copacului Vieții. Aici sunt o terasă exterioară pentru joacă și camerele de tip izolator, pentru copiii cu imunodeficiențe – un fel de bulă de protecție în care te bagă când ai imunitatea scăzută, ca să te protejeze. Accesul în ele se va face în funcție de igienă: ca să intri va trebui să-ți dezinfectezi mâinile, iar apoi să le scanezi de bacterii. Dacă ai mâinile curate, ușa se va deschide automat. La fel vor funcționa și ușile de la terapie intensivă, pentru a proteja pacienții.
Ieșim pe terasă printr-o perdea de plastic, încă e șantier. Raluca e extrem de încântată de acest spațiu. Copiii îl vor vedea din izolatoare, de unde vor putea interacționa audio-video cu cei de afară, ca să nu se simtă singuri.
„Vezi, zici că e o scenă din Alice [în țara minunilor n.r.]! Distorsionarea imaginii: când e normal, când e galben“, spune zâmbitoare și entuziasmată, în timp ce privește orașul ba printr-un cerc de sticlă galbenă, ba printre gratiile de aceeași culoare cu care e închisă terasa. Grilajul e întrerupt din loc în loc de geamuri rotunde, ca-n submarinul din SpongeBob Pantaloni Pătrați. Galbenul e laitmotivul ei. E culoarea pe care o îndrăgește cel mai mult în proiectele medicale. „Te pui în liniștea culorii și te gândești că se va rezolva“.
Toate spațiile junk ale spitalului – zonele unui plan arhitectural care nu pot fi integrate fluid în proiect, cum ar fi scări exterioare sau balustrade – sunt marcate cu galben, în semn de asumare, dar și fiindcă Raluca și le imaginează ca o rază de soare care înconjoară clădirea.
Spitalul acesta e un arbore – la fiecare nivel există detalii care-ți dezvăluie pe unde ești cocoțat. Indiciile sunt culorile alese, animalele care apar pe pereți sau pe harta din interiorul liftului. Începi în subteran, la buncăre, rădăcinile arborelui, alături de cârtițe. Fiecare etaj te poartă din trunchi până în coroana din care mănâncă o girafă, mai aproape de păsările din nori, până la ultimul etaj, unde e și blocul operator. Un Copac al Vieții.
Arhitecta și-a dorit să creeze o legătură între spiritualitatea și rolul unei asemenea clădiri, dar și o lume în care tehnologia e mai prezentă. Împreună cu Andrei, un game designer de la Romanian Game Developers Association, au pus bazele unei aplicații mobile prin care copiii și părinții se vor putea autoeduca în legătură cu diagnosticele primite, astfel încât să nu se piardă în hățișul de informații online, să descopere clădirea printr-un tur de orientare și să se joace. Să fie un loc de întâlnire pentru când nu pot să se miște din pat, dar au chef să interacționeze cu alții. Aplicația are și o componentă de feedback a calității serviciilor, dar încă n-au stabilit clar cum și ce fel de date vor culege de la pacienți.
Ideea Copacului Vieții și a jocului a apărut în urma unor discuții cu copii din spitalul „Marie Curie“. Aceștia i-au povestit Ralucăi că pentru ei contează mult activitățile din timpul internării, așa că ea s-a întrebat cum răspund alții la nevoia asta. Dintr-un studiu din țările nordice a aflat de un spital imaginat și proiectat pornind de la ideile copiilor. Au co-creat spațiul împreună cu cei care aveau să-l locuiască. „Am zis gata. Facem și noi asta!“ își amintește entuziasmată.
Au făcut focus grupuri cu copiii de la „Marie Curie“, cu părinții lor și personalul medical, ca să afle ce nevoi are fiecare grup. Discuțiile cu personalul medical n-au fost doar despre funcționalitatea locului, ci și despre starea psihologică a fiecăruia. „Cum te simți la spital? Ce-ți place într-un spital cu copii? Ce nu-ți place?“
Așa a aflat că angajații spitalului nu merg la psiholog. „Adică ei nu descarcă nicăieri!“. Și s-a pus în papucii lor. Oare ce face omul ăla care vine la spital și trebuie să aibă grijă de copii bolnavi de cancer? Cum face?
Ca să răspundă nevoilor de eficientizare și fluidizare a muncii, echipa Ralucăi a transpus planurile spitalului într-o aplicație numită BIMx, unde explorezi fiecare etaj al spitalului printr-un tur 3D, construit pe baza sugestiilor personalului medical care l-a explorat prin Virtual Reality, a datelor extrase din focus-grupuri, și a observațiilor din raportul întocmit de doi antropologi care au făcut observație în secția de oncologie pediatrică a spitalului Marie Curie. Au vrut ca oamenii să interacționeze cu viitorul lor spațiu de muncă pentru a le oferi feedback în timp real, înainte de terminarea finisajelor, când modificările ar fi fost mai complicate.
E ca un joc de simulare combinat cu un sistem de navigare prin satelit: intri în fiecare cameră, vezi fiecare salon, sălile de ședințe ale personalului medical, camera de recreație construită pentru părinții care locuiesc în spital împreună cu copiii lor, camera de exerciții fizice a copiilor, terasa de joacă de la etajul trei, camera de podcast, cinema-ul, birourile cadrelor medicale, până și camerele de depozitare, amplasarea cuptorului cu microunde sau a săpunierei lângă chiuvetă.
Clădirea are și un sistem de management inteligent, care va controla și analiza diferite funcții (cum ar fi filtrarea aerului), pentru a informa oamenii despre parametri la care trebuie să fie atenți. Un sistem de evaluare a eficienței și a funcționalității 24/7. Cum îi lipsește sistemului de sănătate.
Raluca spune că a provocat-o nevoia de a convinge personalul medical în legătură cu avantajele noilor spații comune pe care le-a creat, cum ar fi camera multimodală. Le-a făcut camere de relaxare și ședințe, inclusiv toalete comune pentru medici, asistente și infirmiere, ca să-i stimuleze să interacționeze mai mult, să comunice despre cazuri și într-un final devină echipe multidisciplinare care tratează cazurile integrat și fără ierarhizarea din „Moartea domnului Lăzărescu”.
Deschiderea spitalului e planificată pentru sfârșitul anului 2021, așa că prioritatea sunt finisajele clădirii. Apoi, în primii cinci ani de funcționare, pentru Raluca Șoaita cel mai mult vor conta reacțiile și experiențele copiilor, părinților și a medicilor care vor locui spațiul.
Copacul Vieții are nevoie de sevă, iar aici lucrurile sunt ceva mai complicate. După finalizare, spitalul va fi de stat, ca parte din actualul spital de copii „Marie Curie“, care aparține sistemului public de sănătate. Deși Carmen și Oana sunt la început cu planificarea modelului de administrare a spitalului
„Mi-am amintit de Checklist Manifesto a lui Gawande, un chirurg american. (În medicină) e ca în construcții când faci un bloc. Trebuie să bifezi lucrurile alea că s-au întâmplat. Într-un spital trebuie să ai un asistent care să zică: doctorul a fost și a vorbit cu părintele – check“, zice Carmen cu hotărâre, în containerul de pe șantierul noului spital.
România are ghiduri de practică clinică la nivelul comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătății, traduse din normele internaționale. Fiecare spital trebuie să-și facă propriul ghid, pornind de la cel „central“, care să prezinte modul în care e tratat un caz în spitalul respectiv. Însă în realitate, aceste ghiduri sunt adesea îndosariate și puse în biroul directorului medical, unde rămân nefolosite.
Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate (ANMCS) verifică doar prezența lor fizică, iar cazurile nu sunt auditate clinic. „Practic nu verifică nimeni dacă cineva a tratat cazul așa cum scrie în ghid. Nu există o legătură între ele. Ei sunt obligați să le aibă și să semneze procesele verbale conform căruia șeful de secție a făcut instructaj cu medicii. Ori în condițiile astea poți să bagi banii de pe pământ. Totul este autoraportat și neverificat“, ne-a spus Adrian Gheorghe, actualul șef al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Spusele sale au fost confirmate și de Răzvan Cherecheș, Director la Departamentul de Sănătate Publică din cadrul Universității Babeș Bolyai.
O altă provocare pentru ele este relația cu medicii. Îi descriu ca un grup socio-profesional neschimbător, greu de influențat și adânc înțepenit în credințele proprii, care nu mai vede în afara societății și statutului.
Sunt sigure însă că după ce vor aplica normele de standardizare interne de o mie de ori, personalul medical și cel auxiliar le vor avea ca reflex. „La început va trebui să avem om de pază, cam așa vor decurge lucrurile. Iar ei să știe: avem pe cineva care supraveghează respectarea regulilor. Punct.“, răspunde Oana când o întreb cum au de gând să implementeze acest crez în corpul medical. Pe lângă forță, își propun să angajeze și medici care au lucrat în afara țării, iar ulterior să trimită toate cadrele medicale la cursuri în străinătate.
În următorul episod ne uităm la infrastructura spitalicească din sistemul public de sănătate: câte spitale avem, cât de vechi sunt, cât de vulnerabile la cutremure și cum se poate degreva presiunea asupra acestui element al sistemului.
Autorul
Ruxandra Pătrașcu-Maian
Au contribuit
Ștefan Mako – editor
Alex Munteanu – ilustrații și experiență de citire
Tiberiu Mihail Cimpoeru – fotografii
Mulțumiri
Delia Marinescu, Matei Bărbulescu, Luci Turșan, Andrada Lăutaru, Marko Tollea, Ionuț Iordăchescu și celorlalți prieteni care ne-au acordat din timpul lor
